Am auzit despre FOMO, respectiv „fear of missing out” (teama de a rata oportunități) și cunoaștem și ce înseamnă, în linii mari, perfecționismul. Când cele două se întâlnesc, apare un blocaj decizional, însoțit de nemulțumire și nefericire. Cum luăm decizii atunci când vrem să fie „perfecte” și ne e teamă că ratăm alte alegeri care ar putea fi mai bune? Ne comportăm de parcă toate deciziile sunt definitive, iar viața trebuie mai degrabă planificată în cele mai mici detalii decât trăită. Uneori, așa cum este.
Perfecționismul dezadaptativ
Perfecțiunea are obiectivul de a ne da o stare de siguranță și de a ne ajuta să evităm greșelile. În literatura de specialitate există și termenul de perfecționism dezadaptativ, descris ca nevoia constantă și intensă de a atinge standarde nerealiste, dirijată de teama de respingere sau eșec. Ca trăsătură de personalitate, reprezintă efortul de a fi impecabil și criticarea imperfecțiunilor (Gordon Flett & Paul Hewitt, 2002), iar în exces, cauzează stres, scade șansele de reușită și dăunează satisfacției generale în viață.
În forma sa dezadaptativă (perfecționismul adaptativ ne poate ajuta în atingerea obiectivelor), include preocupări și ruminații în exces pe tema greșelilor din trecut, îndoieli privind abilitatea de a atinge propriile obiective, teama de eșec și de a-i dezamăgi pe ceilalți. Emoțiile negative asociate sunt mai intense în cazul acelor aspecte care nu stau în controlul nostru.
Dacă sunteți curioși să aflați dacă sau cât de perfecționiști sunteți, puteți să aplicați Scala multidimensională a perfecționismului, dezvoltată de psihologul Randy O. Frost, care evaluează grija față de greșeală, standardul personal, așteptările părinților, părerea critică a părinților, nesiguranța în acțiune și organizarea. Găsiți testarea pe Scribd, dar și aici, în limba engleză.
Nevoia de control și nesiguranța emoțională
Perfecționismul este strâns legat de nevoia de control, ca strategie de gestionare a neputinței, incertitudinii, anxietății. Nevoia de control apare adesea în medii imprevizibile din perioada copilăriei, când greșelile erau excesiv criticate și adesea expuse ca etichete la adresa copilului, când perfecțiunea devine o condiție a valorii personale, iar copilul trăiește în nesiguranță emoțională.
Astfel, la maturitate, nu vom tolera incertitudinile și ambiguitatea, vom căuta excesiv reasigurări și vom amâna decizii din teama eșecului. Deși un perfecționist va irosi energie căutând certitudini și pentru a preveni eșecurile, încercând să dețină controlul absolut, frecvent acțiunile lui vor duce tocmai la procrastinare, anxietate crescută, evitare, rigiditate mentală și nefericire. Pe scurt, o persoană simte că trebuie să fie perfectă pentru a fi acceptată, însă niciodată nu reușește să-și atingă propriile standarde nerealiste.
„Îmi este așa de lene acum…” – ce este procrastinarea, ce încearcă să ne transmită și cum o depășim?
Citește articolulMaximizarea – ce e mai bun dintre cele mai bune
Jurnalistul David Epstein, autorul cărții „Inside the Box: How Constraints Make Us Better”, într-un articol scris pentru „The New York Times“, vorbește despre modul în care perfecționismul afectează luarea deciziilor. Dacă îl lăsăm să ne ghideze, abordăm greșit procesul decizional și vom fi și mai nefericiți din cauza acestui lucru, spune el. Într-o epocă a abundenței informațiilor și posibilităților, presupunem că putem găsi cele mai bune opțiuni, indiferent despre ce vorbim.
În anii ’50, Herbert Simon, laureat al premiului Nobel pentru Economie, afirmă că, datorită complexității mediului și limitării abilității umane de procesare a informațiilor, oamenii în general vor căuta soluții satisfăcătoare (suficiența), și nu pe cele optime, iar teoria lui este că acest aspect reprezintă o tendință comportamentală universală.
A fi suficient de bun
Un articol publicat în ScienceDirect (Raffaella Misuraca et al) numește tendința perfecționiștilor de a găsi mereu soluția ideală „maximizare” (și o compară cu minimizarea – care se referă la cei care depun efortul minim, fiind dezinteresați de rezultate și procesul decizional, și cu suficiența descrisă de Simon).
Spre deosebire de cei care maximizează, cei care caută suficiența sau „satisfăcătorul” nu sunt dispuși să investească mai mult timp pentru a migra de la opțiunea bună, care le satisface criteriile de căutare, la cea „absolut perfectă”. Cei care caută perfecționismul – maximizarea – au o satisfacție mai scăzută a vieții, raportează mai puține motive de fericire și au o stimă de sine mai scăzută.
Citește șiMotivele pentru care suntem indeciși și 10 soluții care pot rezolva o astfel de problemăÎn articolul său, Epstein îl citează pe psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, primul care a utilizat termenul de „flow” („Flux – Psihologia fericirii”, cum este și titlul uneia dintre cărțile sale, traduse în limba română) pentru a descrie starea de a fi complet absorbit de o activitate. Csikszentmihalyi spune că hotărârea de a lua o decizie indiferent de alte opțiuni mai atractive care pot apărea mai târziu „salvează o grămadă de energie pe care să o investim în a ne trăi viața în loc să o investim în a ne întreba cum să ne trăim viața”.
Prea multe alegeri, prea puțin timp
Opțiunile disponibile consumatorilor în economia modernă le depășesc pe acelea din societățile preindustriale cu aproximativ 100 de milioane. Factorul de multiplicare este imens și nu ne referim doar la bunurile de consum, ci și la întrebări despre cum să fim, cum să muncim, să trăim, să iubim, să ne petrecem timpul liber.
Iar aici putem lua despre exemplu social media și abundența de informații și opțiuni, de trenduri mereu în schimbare, care ne obișnuiesc să nu ne mulțumim cu nimic, să ne plictisim de orice am fi ales, să căutăm constant următoarea schimbare, următorul „update” (actualizare) și „upgrade” (îmbunătățire/clasă superioară).
Mai mult, suntem expuși la a ne compara constant cu ceilalți, în defavoarea noastră, la a colecta crâmpeie dintr-o mulțime de vieți pe care ne scotocim mintea să le înfăptuim și să le îngrămădim în propria viață. Insatisfacția și insuficiența sunt catalizatoare ale unui perfecționism dezadaptativ, intoxicant și nefiresc. Paradoxal, căutăm să ne alungăm plictiseala (întreținută de nemulțumire față de ceea ce avem) prin scrolling compulsiv (derularea videoclipurilor scurte – „reels” – online), căutând mereu ceva și mai bun, și mai interesant, deși cercetările arată că această activitate ne va plictisi mai mult decât dacă ne-am concentra la un film.
Pierdem multă energie și mult timp pe care, cum spunea Csikszentmihalyi, le putem investi în a ne trăi viața, a o experimenta, cu bune și rele, greșeli și reușite, învățături și dezvoltare personală.
Cum spune și Epstein în articolul său, fie că îți cauți o mașină de spălat vasele sau următorul partener, mulțumește-te cu un standard „suficient de bun” și oprește-te atunci când l-ai găsit. Conservă-ți resursele cognitive pentru lucrurile care contează cu adevărat.