Greșeala care ne împiedică să devenim cea mai bună versiune a noastră. Ce rol joacă autocritica în dezvoltarea personală

Niciunul dintre noi nu trăiește o viață complet lipsită de griji, frici sau presiuni. Iar faptul că am ajuns până aici arată că, într-un fel sau altul, am găsit deja mecanisme prin care să ne protejăm și să mergem mai departe. Dar ce se întâmplă când dorința de a deveni „cea mai bună versiune a noastră” pornește din presiunea de a deveni altcineva, din autocritică și perfecționism? Dezvoltarea personală reală nu înseamnă să ne respingem părțile vulnerabile, ci să înțelegem de ce avem nevoie pentru a crește fără să ne pierdem pe noi înșine.

Prioritatea creierului: „Mă simt în siguranță acum?”

Dr. Stephen Porges, creatorul Teoriei polivagale, descrie un proces inconștient – neurocepția, prin care sistemul nervos evaluează constant dacă mediul este sigur, periculos sau amenințător. Teoretic, în fiecare moment, creierul nostru încearcă să răspundă la întrebarea: „Sunt în siguranță acum?”. Neurocepția implică amigdala (parte din sistemul limbic cunoscută și sub denumirea de „creier emoțional”) și trunchiul cerebral (implicat în reglarea proceselor de bază), sistemul nervos autonom, care decide răspunsul (sistemul simpatic: luptă sau fugă, sistemul parasimpatic: înghețul sau siguranța), dar și corpul care prin interocepție trimite constant date spre creier. 

Sănătate emoțională

Când ești stresat, creierul emoțional ia decizii în locul rațiunii, iar tu reacționezi exagerat. Cum oprești fenomenul numit „deturnarea amigdalei”

Citește articolul

Creșterea, dezvoltarea, a deveni cea mai bună versiune a noastră implică un răspuns de siguranță din partea sistemului nervos care, altfel, își va mobiliza resursele pentru a ne proteja de pericole. Întotdeauna vom prioritiza propria siguranță în detrimentul creșterii. Motiv pentru care, este important să știm de ce condiții avem nevoie – și care stau în controlul nostru – pentru a simți minima siguranță necesară explorării potențialului.

Avem nevoie de autoactualizare. În ce constă?

Creșterea, explorarea mediului, schimbările pe care le facem pentru noi au nevoie de o minimă siguranță, spune și Dr. Scott Barry Kaufman, profesor la Universitatea Columbia. Autoactualizarea este reinterpretarea ideii lui Abraham Maslow, prin care devii cea mai autentică și integrată versiune a ta. Nu este nici despre perfecțiune, nici despre succesul validat extern (bani, statut, influență etc.), ci despre exprimarea potențialului real, despre a trăi în acord cu cine ești cu adevărat. 

Citește și: Cum simt și își tratează psihologii anxietatea?

Spre deosebire de Maslow, Kaufman consideră că nu trebuie să ai toate nevoile de bază împlinite (nevoile fiziologice etc.) pentru a te autoactualiza, din contră, acest proces poate fi în desfășurare chiar și în timp ce simțim anxietate, trecem prin diferite dificultăți sau simțim nesiguranță. Aș spune că în felul acesta ne ajută să ieșim din condiționările pe care le facem frecvent când ne stabilim un obiectiv sau apare o nevoie de împlinit: „Mă voi ocupa de X lucru atunci când voi avea Y lucru sau când lucrurile se vor așeza în modul Z”. Pentru Kaufman, autoactualizarea nu este vârful piramidei, ci un proces continuu.

Protecție versus creștere

Kaufman descrie acest proces al autoactualizării prin metafora unei bărci care reprezintă identitatea noastră reală. Apele reprezintă fie siguranța (ce permite navigarea, respectiv creșterea și dezvoltarea noastră), fie pericolul (momentul în care lăsăm ancora și intrăm în protecție).

Acest lucru este descris de Porges prin neurocepția prezentată mai sus. Greutățile sau apărările noastre sunt reprezentate de traumele pe care le avem, emoții precum rușinea sau frica, dar și mecanismele de protecție dezvoltate. Acestea sunt modurile în care ne-am adaptat de-a lungul vieții ca răspuns la experiențele prin care am trecut. În continuarea metaforei, vântul reprezintă creșterea, explorarea, curiozitatea, creativitatea, iubirea, sensul nostru în viață. 

Așadar, dezvoltarea are două sisteme: siguranța (stabilitate, relații hrănitoare, control bun al anxietății) și creșterea (explorarea, potențialul, sensul). Creșterea, dezvoltarea noastră personală necesită siguranță și o minimă stabilitate.

Umbra care pune piedici dezvoltării noastre

În descrierea lui Carl Gustav Jung, medic, psiholog și psihiatru, fondatorul psihologiei analitice, Umbra reprezintă părțile din noi pe care le-am respins, le-am ascuns, nu vrem să le recunoaștem, și include emoții considerate inacceptabile (rușinea, furia, invidia), impulsuri (agresivitate, dorințe interzise), dar și un potențial pe care îl reprimăm (autenticitate, creativitate, putere).

Citește și„Problema nu este emoția, ci că fugim de ea. Cum învățăm să ne gestionăm propriile emoții, inclusiv pe cele negative”

Spre exemplu, dacă pot avea relații cu ceilalți doar făcându-le pe plac, îmi voi reprima puterea, asertivitatea și voi intra în subjugare de teama de a-i pierde. Astfel, potențialul meu de autenticitate va fi mascat de mecanismele dezvoltate încă din perioada copilăriei, când, de altfel, mi-au fost utile în navigarea relațiilor cu persoanele de atașament („Dacă mama își retrage iubirea când nu fac ce îmi spune ea, voi fi atent/ă la nevoile ei, nu la ale mele, pentru a nu pierde relația.”). Păstrarea lor în viața adultă ne va împiedica să devenim „cea mai bună versiune a noastră”.

Umbra apare pentru că ne adaptăm în familie și societate în funcție de ceea ce aflăm că este permis și ce nu. Inconștient vom spune: „Dacă acest lucru nu este permis, îl voi ascunde”. Dar reprimarea nu înseamnă că Umbra nu acționează. Jung e de părere că ceea ce condamnăm în alții e parte din umbra noastră: „Ceilalți sunt egoiști”, „Nu suport oamenii vulnerabili/slabi”, iar reacțiile noastre pot fi necontrolate în anumite momente: furie exagerată, atacuri de rușine disproporționate, vinovăție pentru anumite gânduri sau trăiri.

Reprimarea ne sabotează și potențialul de creștere și dezvoltare personală, respectiv cel de a deveni cea mai bună versiune a noastră: reprimarea ambiției duce la autosabotare, reprimarea asertivității duce la supunere, reprimarea creativității creează blocaje. Ajungem astfel la rigiditate identitară („Eu sunt/nu sunt genul de om care…”).

Dezvoltarea reală înseamnă o extindere a identității care să cuprindă umbra noastră. Iar acest lucru nu înseamnă să dăm curs, spre exemplu, agresivității reprimate, ci să o înțelegem când apare, de ce apare, ce ne spune despre noi, pentru a avea un control eficient al acestor părți. Integrarea umbrei înseamnă acceptarea părților indezirabile, să nu le mai negăm și să nu le proiectăm pe ceilalți, dar în special să alegem conștient modul în care le vom exprima.

Cea mai bună versiune a noastră versus protecție

Adesea ajungem să considerăm perfecționismul ca fiind calea de a ajunge la cea mai bună versiune a noastră. „Trebuie” devine imperativ, presiunea pe care o punem pe noi este constantă, standardele la care ne raportăm sunt nerealiste, iar „motoarele” acestei presupuse creșteri sunt critica, nemulțumirea, comparațiile inechitabile cu ceilalți.

Să ne oprim un moment și să ne gândim ce anume am fi dispuși să facem pentru o persoană de care nu ne place? Răspunsul este, de cele mai multe ori: Nimic. Iar rolul acestui răspuns este să ne îndrepte către compasiune și acceptare de sine, dublate de angajamentul de a ne cunoaște, descoperi, îmbunătăți, în așa mod încât să simțim că suntem aproape de esența noastră, de cine suntem noi, și nu de ceea ce credem că ar trebui să fim (credințe alimentate de familie, mediul profesional, societate etc.). 

Citește și„Semnele care arată că ești perfecționist și de ce poate fi o capcană”

Autocritica ne duce în zona de protecție, nu în cea de creștere. Nemulțumirile ne țin în frustrare și negativism. Perfecționismul ne poate duce în inacțiune de teama eșecului. Niciuna dintre abordări nu are legătură cu dezvoltarea noastră autentică.

Ca o curiozitate, ce ai scrie despre tine, dacă ai face un eseu cu titlul: „Cine sunt eu?”. Ca o altă curiozitate, cum ar scrie acest eseu cineva care te iubește foarte mult?

În concluzie, „cea mai bună versiune a noastră” este cea în care suntem suficient de siguri, flexibili și autentici încât să creștem continuu, fără să ne respingem pe noi înșine.