Sănătate emoțională

De ce tristețea, uneori, ne este confortabilă?

Tristețea poate fi confortabilă când ne temem să adresăm suferințe mai profunde. Pe termen lung este toxică și necesită ajutor pentru a nu ajunge la depresie.

Uneori, inconștient, tristețea este confortabilă dacă alternativa presupune să confruntăm probleme pentru care simțim că nu avem resurse. Foto: Shutterstock

Se întâmplă să spunem că tristețea este o alegere și, în mod inconștient, uneori poate fi. Totuși, acest lucru nu ar trebui să conducă la trivializarea depresiei care nu este niciodată o alegere și nici nu poate fi depășită cu ușurință de cel care se confruntă cu ea.

Perioada romantică

Deși pare greu de crezut, pe la începutul secolului 19, „mal du siècle” (tristețea noului secol) era chiar un modă, referindu-se la melancolia și deziluziile tinerilor din Europa. Dacă ne gândim că această stare sufletească a fost prezentată și idealizată în literatură, avem o rețetă similară cu cea folosită de influencer-ii momentului.

Bineînțeles, cultura actuală nu ar concepe așa ceva, fiind aproape dependentă de pozitivitate și fericire. În secolul 19 era un mod de a semnala insatisfacția față de lume și vremurile trăite. Această perioadă de adicție față de tristețe, melancolie și tragedie a căpătat interpretări filosofice și a dat naștere Romantismului sau perioadei romantice. Succesul acestei mișcări nu demonstrează decât faptul că tristețea poate fi seducătoare. 

Tristețea individuală

La nivel individual se consideră că unii dintre noi au devenit familiarizați atât de mult cu tristețea încât aceasta devine zona de confort. Acest lucru se întâmplă atunci când tristețea este o stare familiară care ne oferă siguranță, pe când bucuria cere eforturi și angajament, implicând mereu un anumit grad de risc. Totodată persoanele cu o stimă de sine scăzută, vor considera că nu merită altceva mai bun, complăcându-se în tristețe. 

Cercetările demonstrează însă că tristețea, care de altfel este o emoție firească cu durată limitată, se poate transforma în depresie ca rezultat al unui comportament evitant, care blochează accesul la întăririle pozitive. Cu alte cuvinte, o stare de tristețe, chiar dacă neplăcută, în anumite circumstanțe poate părea mai puțin amenințătoare decât procesarea circumstanțelor sau traumelor care au declanșat tristețea. Dar această stare, dacă persistă, poate duce la tulburare depresivă. Evitarea este nucleul anxietății și al depresiei și reprezintă nu doar o consecință a acestora, dar și unul dintre factorii care le întrețin. 

Există și o parte de alegere în atitudinile noastre în relație cu viața și nu există îndoială că uneori ne putem bloca în anumite obiceiuri – tristețea poate fi unul dintre ele – pentru ca mai apoi să ne fie greu să ieșim de acolo. Dacă te regăsești în acest scenariu, ar fi recomandat să urmezi un demers psihoterapeutic care te poate ajuta să îți reformulezi atitudinile care nu îți (mai) sunt utile și să îți găsești resursele interioare pentru a depăși tristețea.

De ce evităm vindecarea

Deși am spune cu toții că ne dorim vindecarea emoțională și vrem să ne depășim traumele, adevărul este că pentru acest lucru este necesar să ne confruntăm cu ceea ce am experimentat, să acceptăm ceea ce am trăit, iar asta presupune să simțim suferința. Calea de vindecare este întotdeauna „prin” și nu „peste”. Iar procesul poate fi unul dureros.

Câți dintre noi acceptăm suferința ca parte din viață? Câți suntem dispuși să stăm în prezența ei pentru a-i permite să fie eliberată? Evitarea, însă, nu duce la vindecare. Doar pentru că ținem capacul pe o oală sub presiune, nu înseamnă că suntem în siguranță și nu se va întâmpla nimic rău. Mai devreme sau mai târziu, presiunea se va cere eliberată.

Tristețea vine astfel ca o alegere. Alegerea de a suferi mai puțin intens, dar pe o perioadă de timp nedeterminată. Ceea ce nu înseamnă că vom deține vreodată controlul asupra intensității și duratei tristeții, iar asta poate duce la depresie. Forma sub care suferința se cere recunoscută. 

Resursele care combat tristețea

Cum spuneam, adesea pierdem accesul la acele resurse care ne-ar putea ajuta să ieșim din starea de tristețe când aceasta tinde să dureze foarte mult. Pentru început, ne ajută să avem cu cine să vorbim, iar această persoană poate fi rudă, prieten/ă, coleg/ă, poate fi terapeutul sau consilierul școlar.

Primul pas către noi este să recunoaștem că este o problemă și ne este greu să o rezolvăm singuri, prin urmare să cerem ajutor. Este util să știm cauza tristeții, pentru că anumite evenimente (despărțire, decesul cuiva drag) presupun perioade de doliu care nu au o durată standard. Altfel, poate găsim cauza tristeții în anumite lucruri pe care ni le spunem despre noi, despre ceilalți, despre lume.

Poate ne dăm seama că suferim în avans pentru lucruri care nu s-au petrecut, că avem o viziune negativă asupra viitorului, că nu avem încredere în noi și resursele personale. Ne ajută în astfel de situații să ne amintim experiențe din trecut în care am depășit anumite situații, am rezolvat anumite probleme, am avut soluțiile necesare (indiferent cât de greu a fost). Reușita, succesul, nu înseamnă „ușor și repede”, după astfel de criterii ne autoevaluăm negativ. Reușita înseamnă angajament, perseverență, înseamnă să nu renunțăm. 

Tot resurse sunt și activitățile plăcute, chiar dacă în prezent nu ne oferă pe cât de multă plăcere obișnuiau să ne ofere. Să le facem cu pași mici, treptat, să le reincludem în programul nostru. Grija față de propria persoană înseamnă să ne arătăm compasiune, să ne vorbim cu blândețe, să nu ne reducem la tristețea pe care o simțim. Suntem mult mai mult de atât. Să ne reamintim acest lucru.

Cum să cauți ajutor

Dacă te regăsești în acest tipar al unei tristeți continue, dacă este o povară pe care o duci cu tine de multă vreme, psihoterapia este cea mai importantă recomandare.

Dar pentru a primi ajutorul de care ai nevoie, caută un specialist cu formări recunoscute, cu ani de studiu și acreditări. Din păcate a devenit un trend ca anumiți indivizi să se autoproclame specialiști fără a avea formări în acest domeniu, doar pentru că vorbesc cu cuvinte convingătoare.

Nu căuta nici experiențe în grupuri mari, de zeci de persoane, care nu îți vor oferi cadrul și nici ajutorul de care ai nevoie, ba chiar te pot pune în pericol psihic și emoțional. Caută-i pe cei acreditați de Colegiul Psihologilor să practice psihoterapia și să ofere astfel de servicii. Și, chiar și dintre ei, caută pe cineva cu care tu rezonezi, cu care te simți în siguranță, alături de care poți începe acest demers.

IB

Despre Psiholog Iulia Barca

Sunt Iulia și am ales să devin psiholog pentru că am fost dintotdeauna fascinată de potențialul pe care îl avem în noi, descoperit sau nedescoperit, negat sau privit cu neîncredere. Mai mult decât atât, atingerea lui și descoperirea versiunii noastre complete (nici mai bune, nici mai rele) este una dintre marile realizări de care suntem capabili noi, oamenii. Sunt psiholog clinician și psihoterapeut cu formare cognitiv comportamentală, specializându-mă în prezent în metoda de lucru numită „Compassionate Inquiry” dezvoltată de Gabor Mate, urmând un drum pe care învățatul și autoperfecționarea nu vor înceta. Un proverb japonez spune că îmbătrânim abia atunci când ne oprim din învățat. Poate acesta este modul meu de a visa la o tinerețe veșnică. A spiritului, cel puțin. Nu îmi place să dau sfaturi, dar îmi împărtășesc opinia deopotrivă cu tehnicile și metodele învățate în această meserie de psiholog. Pentru că susțin psihoeducația și rolul major pe care îl joacă în viața fiecăruia dintre noi.