Deși acceptăm (cel puțin, unii) că nu suntem perfecți, pare că ne este mai greu să acceptăm acest lucru și despre partenerul de cuplu. Cognitiv, cel puțin, ne spunem că îl acceptăm, dar emoțional ne destabilizăm cu fiecare dezamăgire, cu fiecare descoperire că partenerul este o ființă independentă nu de noi, ci de imaginația noastră. Acceptăm „imperfecțiunea” cât timp este o noțiune generală, și nu comportamentul acela pe care îl știm noi bine și… ne cam scoate din sărite. Ce (mai) vrem astăzi într-o relație de cuplu?
Sufletul pereche și rolul compatibilității în cuplu
Îmi amintesc de o secvență din serialul „Sex and the City” în care protagonistele declară că poate ele sunt suflete pereche, ceea ce ridică presiunea de a găsi această trăsătură într-un potențial partener. Oare câți dintre noi speră să îl găsească într-un partener și, mai interesant, câți cred că deja l-au găsit? Ce îi face să creadă acest lucru?
De multe ori, discuțiile se învârt în jurul compatibilității dintre doi oameni și ajungem să simțim că suntem lângă persoana potrivită când coincid multe dintre interesele noastre, valorile și stilul de viață. Alain de Botton consideră că oamenii intră în relații cu așteptări romantice nerealiste, iar prin urmare, compatibilitatea nu se găsește, pur și simplu, ci se construiește într-un cuplu.
Cu persoana potrivită, lucrurile nu „vin natural”, ci dimpotrivă, uneori persoana potrivită este cineva care ne va scoate din zona de confort, ne va provoca, ne va fi adesea trigger pentru răni din relații mai vechi. Totodată, va fi persoana lângă care ne putem (re)scrie istoria emoțională, ne putem explora în siguranță rănile, le putem vindeca. Iar acest lucru implică nu compatibilitatea din filme, ci educație emoțională, acceptarea frustrărilor, lipsa idealizării partenerului/partenerei, negociere și învățare continuă. Pe scurt, implică muncă. Oare câți dintre noi taman munca o vor într-o relație de cuplu? Și câți realizează că este singura cale?
Cu toții suntem „puțin nebuni”
Iar când spun asta mă gândesc la pisica de Cheshire din „Alice în țara minunilor” care îi dezvăluie acesteia „Cu toții suntem nebuni aici”, replică devenită simbol al acceptării diferențelor, al faptului că fiecare dintre noi are contradicții, credințe iraționale, un filtru personal prin care vede lumea.
Revenind la Alain de Botton, acesta spune că „nu există oameni sănătoși, ci oameni compatibili în nevrozele lor”, iar rostul nostru stă în a găsi pe cineva ale cărui „nebunii” sau nevroze (nesiguranțe, frici, moduri specifice de a reacționa) sunt suportabile sau chiar complementare cu ale noastre. Până la urmă cu toții suntem capabili să acceptăm anumite defecte, dar nu cu toții pe aceleași, și e bine să ținem minte acest aspect când ne trece prin minte vreo relație cunoscută și ne gândim „Eu nu aș tolera asta”.
Să ne abținem să judecăm, să dăm sfaturi, să etichetăm alte relații. Ce putem face, însă, e să observăm micile noastre „particularități” și să încercăm să ne dăm seama de când le avem, la ce ne servesc, dacă vrem să le păstrăm în continuare sau a venit momentul să reglăm anumite comportamente (ale noastre)?
Intoleranța la dezamăgire
Cum spuneam, deseori considerăm că acceptăm imperfecțiunile celuilalt, dar în practică putem face acest lucru (doar) dacă acestea nu ne provoacă nouă dezamăgiri. Pe scurt, nu prea le vrem într-o relație de cuplu. Uităm cu ușurință că celălalt este failibil, că rolul lui nu este de a ne face mereu pe plac și deși în relații potrivite ne vindecăm emoțional, acest lucru nu se întâmplă pentru că partenera/partenerul ar trebui să intre în rol de terapeut.
Uneori nevoile noastre nu coincid, iar faptul că el/ea nu răspunde nevoilor noastre nu înseamnă că face acest lucru „înadins” sau din dezinteres, ci pentru că, uneori, ține cont de nevoile proprii. Iar dacă simțim că ne este greu să învățăm (cel puțin unii dintre noi) să punem limite celorlalți, vom descoperi că este și mai greu să respectăm limitele care ne sunt puse de către ei.
Dezamăgirea este cea care și pornește multe dintre conflictele în cuplu. De aceea este important să observăm mai atent motivele pentru care ne simțim dezamăgiți, să înțelegem nevoile din spatele lor și să învățăm să le comunicăm. Adesea, motivele pentru care ne certăm nu sunt motivele pentru care ne certăm, ci situații care scot la iveală suferințe și dureri mai adânci. Certurile mici și dese, însă, pot deveni stresori semnificativi, care alterează în timp calitatea relației.
Așadar, să nu fugim din conflicte și să nu le considerăm ca dovada supremă a incompatibilității noastre sau a lipsei de iubire, dar să ne alegem cu grijă „bătăliile” și să învățăm ce înseamnă reparația după un conflict. Să fim mai atenți la felul în care ne exprimăm nevoile, modurile în care negociem cu celălalt, în care ne apărăm, în care criticăm și judecăm, în care încercăm să impunem propria viziune asupra vieții în loc să facem loc curiozității de a o descoperi și pe a celuilalt.
6 greșeli frecvente în relația de cuplu. Cum să le rezolvi
Citește articolulSuficient de bun
Un partener suficient de bun nu este cel fără defecte sau fără propriile răni, ci unul suficient de conștient de ele și disponibil să facă schimbări. Un partener/o parteneră suficient de bun/ă este cel/cea care învață să critice fără cruzime, să exprime în mod constructiv o critică, din care să nu reiasă o judecată, să spună clar ce simte și ce are nevoie, să nu fugă de conflicte, dar nici să nu le caute sau să le exagereze, ci să fie deschis/ă reparațiilor. În aceste condiții, un astfel de partener devine unul foarte bun. Unul fără așteptări nerealiste, fără fantezii la nivelul cărora să simțim că nu ne ridicăm dezamăgindu-l, fără aura perfecțiunii prin lupa căreia să fim priviți.
Un alt motiv pentru care nu stăm să construim relații și pierdem la capitolul dezvoltare personală, maturizare sănătoasă, vindecare a rănilor emoționale este… FOMO (Fear Of Missing Out) – teama că poate există ceva mai bun pentru noi. Iar dacă luăm în calcul lumea aceasta mare, probabil că undeva chiar există. Și dacă am găsi pe acel cineva mai bun, există și mai bun. Și tot așa. Poate ne-ar ajuta să ne întrebăm mai rar „ce vrem într-o relație de cuplu?” și mai des „ce avem nevoie într-o relație de cuplu?”.
Esther Perel spune că partenerul ideal nu este cel care „ne completează” perfect, ci acela care ne susține siguranța emoțională, autonomia, dorința, misterul (pe care Perel pune mult accent, spunând că adesea confortul în cuplu duce la scăderea atracției) și este disponibil să negocieze continuu relația de cuplu.
Așadar, suficient de bun înseamnă persoana cu care putem construi siguranță și iubire, o viață în care să ne simțim deopotrivă confortabil și provocați. Iar pentru a avea un astfel de partener sau o astfel de parteneră, întâi trebuie să îl/o construim în noi. Tu te consideri un partener suficient de bun?