„De ce nu pleacă din relația abuzivă?” Ce nu înțelegem despre oamenii care rămân lângă abuzatori

În ultima perioadă am tot observat o tendință care mă pune pe gânduri: felul în care încercăm să înțelegem relațiile abuzive. Văd persoane în jurul meu care vorbesc înflăcărat despre a ajuta persoanele abuzate sau de a opri abuzul într-o formă sau alta, însă în momentul în care acest lucru i se întâmplă unei persoane apropiate, observ o situație aproape paradoxală: aceiași oameni care vorbesc despre susținere și empatie ajung să reacționeze cu îndoială și judecată. Adesea, despre femeia sau bărbatul care este într-o relație în care există umilire, control, critică sau manipulare, încep să apară aproape automat întrebări precum: „Cum a ajuns acolo?”, „De ce acceptă?”, „De ce nu pleacă?”. 

Forme subtile de abuz

Când punem astfel de întrebări înseamnă că privim povestea de la mijlocul ei și uităm începutul. Pentru că abuzul nu începe, de cele mai multe ori, la 30 sau 40 de ani. Nu începe când apare un partener agresiv, un șef care umilește sau un grup de prieteni care rănesc. De multe ori începe mult mai devreme, în copilăria timpurie. Iar aici nu mă refer doar la situații evidente de abuz fizic sau violență severă.

Uneori povestea începe în forme mult mai subtile: cu iubire condiționată, critică permanentă, lipsa validării emoționale, nevoia de a fi „copilul bun”, mersul constant „pe vârfuri” sau sentimentul că trebuie să fii într-un anumit fel pentru a primi iubire și siguranță. Copiii nu învață doar ce este iubirea. Învață și ce este „normal”, iar uneori cele două nu coincid.

Nevoi insuficient împlinite

În terapia centrată pe scheme cognitive (Schema Therapy), Jeffrey Young vorbește despre scheme timpurii dezadaptative. Acestea sunt convingeri profunde despre noi înșine, despre ceilalți și despre lume, care se formează atunci când anumite nevoi emoționale fundamentale nu sunt împlinite suficient: nevoia de siguranță, de acceptare, de autonomie, de conectare, de validare, de limite sănătoase.

Atunci când aceste nevoi lipsesc sau apar imprevizibil, copilul începe să construiască explicații. Nu pentru că are maturitatea să înțeleagă ce se întâmplă, ci pentru că are nevoie să dea sens lumii în care trăiește. Și așa apar concluzii precum: 

• „Trebuie să am grijă de ceilalți ca să fiu iubit.”
• „Dacă spun ce mă doare, voi supăra oamenii și voi fi respins.”
• „Nevoile mele sunt prea mult.”
• „Ceilalți contează mai mult decât mine.”
• „Ceva este greșit la mine.”

Copilul nu alege aceste concluzii. Le învață.

Și aici este de fapt începutul poveștii. Aceste concluzii nu rămân în copilărie. Le ducem mai departe și ajung să devină harta după care ne alegem relațiile.

Harta relațiilor. „Cum se face că întâlnesc mereu același tip de oameni?”

Nu vorbim doar despre relațiile de cuplu, ci și de prietenie, relațiile de la locul de muncă, despre felul în care ne apropiem de oameni, felul în care punem limite, felul în care cerem ajutor.

Uneori observ în cabinet un lucru dureros: oameni care spun că „au ghinion” și nimeresc mereu lângă persoane asemănătoare: prieteni foarte critici sau invalidanți, șefi dominatori, parteneri indisponibili emoțional, persoane care umilesc sau controlează. Și de multe ori apare întrebarea: „Cum se face că întâlnesc mereu același tip de oameni?”

Din perspectiva traumei și a Schema Therapy, răspunsul poate fi inconfortabil: pentru că familiarul este adesea confundat cu firescul. Nu alegem întotdeauna ceea ce ne face bine. Alegem frecvent ceea ce recunoaștem.

Sistemul nervos nu caută fericirea în primul rând, caută predictibilitatea. Iar ceea ce am trăit repetat în copilărie devine, fără să vrem, ceea ce pare „acasă”. Chiar și atunci când doare.

Poate că acesta este și unul dintre motivele pentru care oamenii rămân, uneori ani întregi, în relații care îi rănesc. Și nu vorbim doar despre relații de cuplu. Vorbim despre prietenii, locuri de muncă, relații profesionale sau familiale în care omul continuă să stea, deși suferă.

Nu pentru că nu vede ce i se întâmplă. Nu pentru că îi place suferința. Ci pentru că plecarea înseamnă adesea mai mult decât ieșirea dintr-o relație. Înseamnă ieșirea dintr-un tipar cunoscut. Iar atunci când ai trăit ani la rând într-un anumit scenariu emoțional, chiar și unul dureros, el ajunge să capete un sentiment de familiaritate și predictibilitate. Într-un mod paradoxal, ceea ce doare poate părea mai sigur decât ceea ce nu cunoști încă.

Schimbarea ca doliu

Fiecare ieșire dintr-o relație abuzivă înseamnă și ceva profund: un tipar rupt. Nu este vorba doar despre despărțirea de o persoană, ci despre despărțirea de o poveste veche, învățată devreme, despre o formă de iubire, de apropiere și de supraviețuire care, chiar dacă a durut, a fost mult timp singura cunoscută. Poate de aceea schimbarea nu seamănă doar cu eliberarea. Uneori seamănă și cu un proces de doliu. Și poate tocmai de aceea unii oameni ajung să recreeze același scenariu în forme diferite, nu cu aceiași oameni, ci cu aceeași poveste.

Copilul care a crescut simțind că trebuie să se adapteze permanent poate deveni adultul care suportă prea mult. Copilul care a fost criticat constant poate deveni adultul care se simte familiar lângă oameni critici. Copilul care a trebuit să ghicească stările emoționale ale părinților poate deveni adultul care merge din nou „pe vârfuri” într-o relație. Pentru simplul motiv că o parte din el spune: „Știu povestea asta. O cunosc.”

Reinterpretarea poveștii

Există încă un aspect despre care vorbim prea puțin: atunci când oamenii cresc în medii în care critica, umilirea sau relațiile dezechilibrate sunt la ordinea zilei, există riscul să aleagă și în jurul lor persoane care funcționează similar.

Poate fi vorba despre persoane foarte critice, dominatoare, care minimalizează, care ridiculizează. Cu alte cuvinte, oameni care (re)confirmă, fără să știe, aceeași poveste învățată devreme.

Iar asta poate deveni extrem de dureros atunci când persoana ajunge într-o relație abuzivă și încearcă să ceară ajutor, pentru că uneori exact oamenii apropiați sunt cei care spun: „Exagerezi”, „Poate ești prea sensibil/ă”, „Nu cred că e chiar așa”, „Poate problema e și la tine”. Astfel, persoana nu doar că trăiește abuzul, dar începe să simtă că realitatea ei este pusă sub semnul întrebării. Și uneori ajunge să creadă exact ceea ce a învățat în copilărie: „Poate problema sunt eu”, „Poate eu stric lucrurile”, „Poate sunt nebun/ă”.

Și femeile, și bărbații pot ajunge în relații abuzive. Despre bărbații abuzați se vorbește încă prea puțin. Pentru mulți dintre ei, peste durere se adaugă și mesajele culturale despre putere, rezistență și rușinea de a cere ajutor. Schimbarea ar putea începe în momentul în care încetăm să privim relațiile abuzive ca pe evenimente izolate și începem să vedem povestea întreagă.

Întrebare pentru părinți: „Cum se simte copilul meu lângă mine?”

Iată o întrebare importantă pentru părinți: cum putem observa aceste lucruri, din moment ce, de cele mai multe ori, nu rănim intenționat? Părinții nu își cresc copiii cu dorința de a le face rău. De cele mai multe ori, fac ceea ce au învățat la rândul lor: critică pentru a motiva, controlează pentru a proteja, cer mai mult pentru că vor ce este mai bun pentru copilul lor, încearcă să întărească spunând „Nu mai plânge” sau „Trebuie să fii puternic”, intenția fiind iubirea și bunăstarea copilului. Însă copiii nu cresc doar din intențiile noastre, ci și din felul în care se simt în relația cu noi. Poate că uneori merită să ne întrebăm mai puțin „De ce se comportă așa?” și mai mult: „Cum se simte copilul meu lângă mine?”.

Un copil nu spune întotdeauna: „Mă doare”. Uneori spune prin comportament: nu îndrăznește să greșească, cere scuze excesiv, nu exprimă nemulțumire, este mereu „copilul cuminte”, își ascunde emoțiile sau pare preocupat constant să îi mulțumească pe ceilalți. Iar acestea sunt, la prima vedere, comportamente dezirabile, dar în spatele lor se ascund multe neliniști și nesiguranțe.