Tonolysin 20 mg

Doze Stabilirea dozei se face individual, în concordanţă cu starea clinică a pacientului şi cu răspunsul tensiunii arteriale la tratament (vezi pct. 4.4).

Hipertensiune arterială Tonolysin poate fi utilizat în monoterapie sau în asociere cu alte clase de medicamente antihipertensive (vezi pct. 4.3, 4.4, 4.5 şi 5.1).

Doza iniţială La pacienţii cu hipertensiune arterială doza iniţială uzuală recomandată este de 10 mg. Administrarea dozei iniţiale la pacienţii cu un sistem renină-angiotensină-aldosteron cu activitate crescută (în special, hipertensiune renovasculară, depleţie de sodiu şi/sau volemică, decompensare cardiacă sau hipertensiune arterială severă) poate determina o scădere marcată a tensiunii arteriale. La aceşti pacienţi, este recomandată o doză iniţială de 2,5-5 mg iar iniţierea tratamentului trebuie să se efectueze sub supraveghere medicală. În caz de insuficienţă renală este necesară o doză iniţială mai mică (vezi Tabelul 1 de mai jos).

Doza de întreţinere Doza uzuală de întreţinere eficace este de 20 mg, administrată în doză unică zilnică. În general, dacă efectul terapeutic dorit nu se poate obţine într-o perioadă de 2 până la 4 săptămâni, la un anumit nivel al dozajului, doza poate fi crescută ulterior. Doza maximă utilizată în studiile clinice controlate de lungă durată a fost de 80 mg pe zi.

Pacienţi trataţi cu diuretice După iniţierea tratamentului cu lisinopril poate să apară hipotensiune arterială simptomatică. Probabilitatea ca aceasta să apară este mai mare la pacienţii trataţi în mod curent cu diuretice. Ca urmare, se recomandă precauţie, deoarece aceşti pacienţi pot prezenta depleţie sodică şi/sau volemică. Dacă este posibil, utilizarea diureticului trebuie întreruptă cu 2-3 zile înaintea începerii tratamentului cu lisinopril. La pacienţii hipertensivi la care utilizarea diureticului nu poate fi întreruptă, tratamentul cu lisinopril trebuie iniţiat cu o doză de 5 mg. Trebuie monitorizate funcţia renală şi potasemia. Dozele ulterioare de lisinopril trebuie ajustate în concordanţă cu răspunsul tensiunii arteriale la tratament. Dacă este necesar, tratamentul cu diuretice poate fi reluat (vezi pct. 4.4 şi pct. 4.5).

Ajustarea dozelor în caz de insuficienţă renală La pacienţii cu insuficienţă renală, doza se stabileşte în funcţie de clearance-ul creatininei, conform recomandărilor din Tabelul 1 de mai jos.

Tabelul 1 Ajustarea dozelor în caz de insuficienţă renală

Clearance-ul creatininei (ml/min) Doza iniţială (mg/zi) Mai puţin de 10 ml/min (incluzând pacienţii trataţi prin dializă) 2,5 mg 10-30 ml/min 2,5-5 mg

31-80 ml/min 5-10 mgDoza şi/sau frecvenţa administrării trebuie ajustate în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale la tratament.

Dozele pot fi crescute gradat, până când tensiunea arterială este sub control sau până la un maxim de 40 mg zilnic.

Copii şi adolescenţi hipertensivi cu vârste între 6-16 ani Doza iniţială recomandată este de 2,5 mg o dată pe zi la pacienţii cu greutatea între 20 şi <50 kg şi de 5 mg o dată pe zi la pacienţii ≥50 kg. Doza trebuie ajustată individual până la un maximum de 20 mg pe zi la pacienţii cu greutatea între 20 şi <50 kg şi de 40 mg la pacienţii ≥50 kg. Nu au fost făcute studii privind administrarea dozelor peste 0,61 mg/kg (sau care depăşesc 40 mg) la copii şi adolescenţi (vezi pct. 5.1). La copiii cu funcţie renală scăzută trebuie luată în considerare o doză iniţială mai mică sau un interval de dozare crescut.

Insuficienţă cardiacă La pacienţii cu insuficienţă cardiacă simptomatică, lisinopril trebuie utilizat ca terapie adjuvantă la tratamentul cu diuretice şi, acolo unde este cazul, la tratamentul cu digitalice sau beta-blocante. Tratamentul cu lisinopril poate fi iniţiat cu o doză iniţială de 2,5 mg o dată pe zi, care trebuie administrată sub supraveghere medicală pentru determinarea efectului iniţial asupra tensiunii arteriale. Doza de lisinopril trebuie mărită:

• Prin creşteri de cel mult 10 mg;
• La intervale de cel puţin 2 săptămâni;
• Până la cea mai mare doză tolerată de către pacient, maximum 35 mg o dată pe zi.

Ajustarea dozei trebuie să se bazeze pe răspunsul clinic individual al pacientului.

La pacienţii cu risc crescut de hipotensiune arterială simptomatică, de exemplu, pacienţi cu depleţie sodică cu sau fără hiponatremie, pacienţii cu hipovolemie sau pacienţii care au primit tratament diuretic intensiv, aceste stări trebuie corectate, dacă este posibil, înainte de începerea tratamentului cu lisinopril. Funcţia renală şi potasemia trebuie monitorizate (vezi pct. 4.4).

Infarct miocardic acut Pacienţii trebuie să primească, după caz, tratamentul standard recomandat, de exemplu medicamente trombolitice, aspirină şi beta-blocante. Nitroglicerina administrată intravenos sau transdermic poate fi utilizată concomitent cu lisinopril.

Doza iniţială (primele 3 zile după infarct) Tratamentul cu lisinopril poate fi iniţiat în primele 24 ore de la instalarea simptomelor. Tratamentul nu trebuie început dacă tensiunea arterială sistolică este mai mică de 100 mmHg. Prima doză de lisinopril este de 5 mg, administrată oral, urmată de o altă doză de 5 mg după 24 ore, 10 mg după 48 ore şi ulterior 10 mg odată pe zi. Pacienţilor cu tensiune arterială sistolică mică (120 mmHg sau mai puţin), la iniţierea tratamentului sau în primele 3 zile după infarct, trebuie să li se administreze o doză mai mică – 2,5 mg lisinopril administrată oral (vezi pct. 4.4).

În caz de insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de lisinopril trebuie ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei (vezi Tabelul 1).

Doza de întreţinere Doza de întreţinere este de 10 mg o dată pe zi. Dacă apare hipotensiunea arterială (tensiune arterială sistolică mai mică sau egală cu 100 mmHg), poate fi administrată o doză de întreţinere de 5 mg pe zi, cu reduceri temporare până la 2,5 mg pe zi, dacă este necesar. Dacă apare hipotensiune arterială prelungită (tensiune arterială sistolică mai mică de 90 mmHg, pentru mai mult de o oră), utilizarea lisinoprilului trebuie întreruptă.

Tratamentul trebuie continuat timp de 6 săptămâni, iar apoi pacientul trebuie reevaluat. Tratamentul cu lisinopril trebuie continuat la pacienţii la care apar simptome de insuficienţă cardiacă (vezi pct. 4.2).

Complicaţii renale ale diabetului zaharat La pacienţii hipertensivi cu diabet zaharat tip 2 şi nefropatie incipientă, doza de lisinopril este de 10 mg o dată pe zi, aceasta putând fi crescută, dacă este necesar, la 20 mg o dată pe zi, pentru a obţine o tensiune arterială diastolică cu valori sub 90 mmHg, în poziţie şezândă.

În caz de insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de lisinopril va trebui ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei pacientului (vezi Tabelul 1).

Copii şi adolescenţi Există o experienţă limitată privind eficienţa şi siguranţa la copii hipertensivi cu vârsta >6 ani, dar nu există nicio experienţă privind alte indicaţii (vezi pct. 5.1). Lisinoprilul nu este recomandat copiilor pentru alte indicaţii decât hipertensiunea arterială.

Lisinoprilul nu este recomandat copiilor cu vârsta sub 6 ani sau copiilor cu insuficienţă renală severă (RFG <30 ml/min/1,73 m2), (vezi pct. 5.2).

Vârstnici În studiile clinice, nu a existat nicio modificare corelată cu vârsta a profilului de eficacitate sau siguranţă al medicamentului. Totuşi, când vârsta înaintată este asociată cu diminuarea funcţiei renale, trebuie utilizat setul de recomandări prezentat în Tabelul 1, pentru a stabili doza iniţială de lisinopril. Ulterior, doza trebuie ajustată în funcţie de răspunsul tensiunii arteriale.

Pacienţi cu transplant renal Nu există experienţă privind administrarea Tonolysin la pacienţii cu transplant renal recent. În consecinţă, tratamentul cu Tonolysin nu este recomandat.

Mod de administrare Tonolysin se administrează oral, în doză unică zilnică. Similar tuturor celorlalte medicamente administrate o dată pe zi, Tonolysin trebuie administrat aproximativ la aceeași oră în fiecare zi. Absorbţia Tonolysin comprimate nu este influenţată de alimente.

Hipotensiune arterială simptomatică Hipotensiunea arterială simptomatică apare rareori la pacienţii hipertensivi, fără complicaţii. La pacienţii hipertensivi trataţi cu lisinopril, probabilitatea ca hipotensiunea arterială să apară este mai mare dacă pacientul are depleţie volemică, de exemplu prin tratament diuretic, dietă hiposodată, dializă, diaree sau vărsături sau are hipertensiune arterială dependentă de renină (vezi pct. 4.5 şi pct. 4.8). Hipotensiunea arterială simptomatică a fost observată la pacienţii cu insuficienţă cardiacă asociată sau nu cu insuficienţa renală.

Probabilitatea ca aceasta să apară este mai mare la acei pacienţi cu grade mai severe de insuficienţă cardiacă, după cum este reflectat de utilizarea dozelor mari de diuretice de ansă, hiponatremie sau deteriorarea funcţiei renale. La pacienţii cu risc crescut de apariţie a hipotensiunii arteriale simptomatice, iniţierea tratamentului şi ajustarea dozelor trebuie strict monitorizate. O abordare terapeutică similară trebuie aplicată şi pacienţilor cu cardiopatie sau boală cerebrovasculară ischemică, la care o scădere marcată a tensiunii arteriale ar putea determina un infarct miocardic sau un accident vascular cerebral.

În cazul în care apare hipotensiune arterială, pacientul trebuie aşezat în clinostatism şi, dacă este necesar, se administrează perfuzii cu soluţie salină izotonică. Hipotensiunea arterială tranzitorie, ca răspuns la tratament, nu reprezintă o contraindicaţie pentru administrarea dozelor următoare, care, în mod obişnuit, se pot administra fără complicaţii, după ce tensiunea arterială a crescut în urma creşterii volemiei.

La unii pacienţi cu insuficienţă cardiacă, care au tensiune arterială normală sau mică, în timpul tratamentului cu lisinopril poate să apară o scădere suplimentară a tensiunii arteriale sistemice. Acest efect este anticipat şi nu reprezintă, de obicei, un motiv pentru întreruperea tratamentului. Dacă hipotensiunea arterială devine simptomatică, pot fi necesare reducerea dozei sau întreruperea tratamentului cu lisinopril.

Hipotensiune arterială în caz de infarct miocardic acut Tratamentul cu lisinopril nu trebuie iniţiat în cazul pacienţilor cu infarct miocardic acut care prezintă riscul unei viitoare deteriorări grave a hemodinamicii, după tratamentul cu un vasodilatator. Aceştia sunt pacienţii cu tensiune arterială sistolică mai mică sau egală cu 100 mmHg sau în şoc cardiogen. În primele 3 zile după infarct, doza trebuie redusă dacă tensiunea arterială sistolică este mai mică sau egală cu 120 mmHg. Dozele de întreţinere trebuie reduse la 5 mg sau temporar, la 2,5 mg dacă tensiunea arterială sistolică este mai mică sau egală cu 100 mmHg. Dacă hipotensiunea arterială persistă (tensiunea arterială sistolică este mai mică de 90 mmHg, pentru mai mult de 1 oră), tratamentul cu lisinopril trebuie întrerupt.

Stenoză a valvei aortice şi mitrale/cardiomiopatie hipertrofică Similar altor inhibitori ai ECA, lisinoprilul trebuie utilizat cu precauţie la pacienţii cu stenoză a valvei mitrale şi obstrucţie a ejecţiei din ventriculul stâng, cum sunt stenoza aortică sau cardiomiopatia hipertrofică.

Insuficienţă renală În caz de insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de lisinopril trebuie ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei pacientului (vezi Tabelul 1 la pct. 4.2) şi ulterior, în funcţie de răspunsul pacientului la tratament. La aceşti pacienţi, monitorizarea regulată a potasemiei şi creatininemiei face parte din practica medicală normală.

La pacienţii cu insuficienţă cardiacă, hipotensiunea arterială apărută după iniţierea tratamentului cu inhibitori ai ECA poate determina o oarecare degradare, ulterioară, a funcţiei renale. În aceste cazuri s-a raportat insuficienţă renală acută, în general, reversibilă.

În cazul unor pacienţi cu stenoză bilaterală a arterei renale sau cu stenoză a arterei renale pe rinichi unic, care au fost trataţi cu inhibitori ai ECA, s-a semnalat creşterea concentraţiei plasmatice a ureei şi creatininei, de obicei, reversibile după întreruperea tratamentului. Probabilitatea acestei situaţii este mai mare la pacienţii cu insuficienţă renală. Dacă este prezentă şi hipertensiunea renovasculară, există un risc crescut de hipotensiune arterială severă şi insuficienţă renală. La aceşti pacienţi, tratamentul trebuie iniţiat sub strictă supraveghere medicală, cu doze mici şi o cu o creştere gradată atentă a acestora. Deoarece tratamentul cu diuretice poate fi un factor determinant al situaţiilor de mai sus, acestea trebuie întrerupte, iar funcţia renală trebuie monitorizată în timpul primelor săptămâni de tratament cu lisinopril.

La unii pacienţi hipertensivi, aparent fără boli vasculare renale preexistente, s-a produs creşterea concentraţiilor plasmatice ale ureei şi creatininei, în general, uşoare şi tranzitorii, în special când

lisinoprilul a fost administrat concomitent cu un diuretic. Acest lucru este de aşteptat să apară mai ales la pacienţii cu insuficienţă renală preexistentă. Poate fi necesară reducerea dozelor şi/sau întreruperea tratamentului cu diuretic şi/sau lisinopril.

În caz de infarct miocardic acut, tratamentul cu lisinopril nu trebuie iniţiat la pacienţii cu disfuncţie renală confirmată, definită de o creatininemie peste 177 micromol/l şi/sau proteinurie peste 500 mg/24 ore. Dacă disfuncţia renală apare în timpul tratamentului cu lisinopril (creatininemia depăşeşte 265 micromol/l sau se dublează comparativ cu valorile dinaintea tratamentului), medicul trebuie să ia în considerare întreruperea tratamentului cu lisinopril.

Hipersensibilitate/Edem angioneurotic Edemul angioneurotic al feţei, extremităţilor, buzelor, limbii, glotei şi/sau laringelui a fost rar raportat la pacienţii trataţi cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, incluzând lisinopril. Acest lucru poate să apară în orice moment al tratamentului. În aceste cazuri, tratamentul cu lisinopril trebuie întrerupt imediat şi trebuie instituite tratament şi monitorizare adecvate pentru a asigura dispariţia completă a simptomelor, înaintea externării pacientului. Chiar şi în cazurile în care este implicat numai edemul limbii, fără probleme respiratorii, poate fi necesară ţinerea pacienţilor sub observaţie îndelungată, deoarece tratamentul cu antihistaminice şi corticosteroizi poate fi insuficient. Foarte rar, au fost raportate cazuri letale datorate edemului angioneurotic asociat cu edem laringian sau edem al limbii. Pacienţii care prezintă edeme ale limbii, glotei sau laringelui pot prezenta obstrucţii ale căilor respiratorii, mai ales cei cu antecedente de intervenţii chirurgicale la nivelul căilor respiratorii. În astfel de cazuri trebuie instituit rapid tratamentul de urgenţă. Acesta poate include administrarea de adrenalină şi/sau menţinerea căilor respiratorii permeabile. Pacientul trebuie menţinut sub supraveghere medicală strictă, până la dispariţia completă şi susţinută a simptomelor.

Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei determină apariţia edemului angioneurotic la pacienţii de rasă neagră cu o rată mai mare comparativ cu pacienţii de altă rasă.

Pacienţii cu antecedente de edem angioneurotic, fără legătură cu tratamentul cu inhibitori ai ECA, pot prezenta un risc crescut de a dezvolta aceste reacţii la administrarea de inhibitori ai ECA (vezi pct. 4.3).

Utilizarea concomitentă a inhibitorilor ECA cu sacubitril/valsartan este contraindicată datorită riscului crescut de angioedem. Tratamentul cu sacubitril/valsartan nu trebuie inițiat mai devreme de 36 de ore după ultima doză de lisinopril. Tratamentul cu lisinopril nu trebuie inițiat mai devreme de 36 de ore după ultima doză de sacubitril/valsartan (vezi pct. 4.3 și 4.5).

Utilizarea concomitentă a inhibitorilor ECA cu inhibitori ai racecadotrilului, inhibitori ai mTOR (de exemplu, sirolimus, everolimus, temsirolimus) și vildagliptin poate determina un risc crescut de angioedem (de exemplu, umflarea căilor respiratorii sau a limbii, cu sau fără tulburări respiratorii), (vezi pct. 4.5). Se recomandă prudență la inițierea racecadotrilului, inhibitorilor mTOR și vildagliptin la un pacient care deja ia un inhibitor ECA.

Utilizarea concomitentă a inhibitorilor activării factorului-ţintă al rapamicinei la mamifere (mTOR) (de exemplu, sirolimus, everolimus, temsirolimus) Pacienții tratați concomitent cu inhibitori ai mTOR (de exemplu, sirolimus, everolimus, temsirolimus) pot prezenta un risc crescut de angioedem (de exemplu, edem al căilor respiratorii sau al limbii, cu sau fără afectare respiratorie) (vezi pct. 4.5).

Reacţii anafilactoide la pacienţii hemodializaţi La pacienţii trataţi prin hemodializă în cadrul căreia se utilizează membrane cu flux mare (de exemplu AN 69), trataţi concomitent cu inhibitori ai ECA, au fost raportate reacţii anafilactoide. În cazul acestor pacienţi trebuie luată în considerare efectuarea dializei cu alt tip de membrane sau tratamentul cu alte clase de medicamente antihipertensive.

Reacţii anafilactoide în timpul aferezei lipoproteinelor cu densitate mică (LDL)

Pacienţii trataţi cu inhibitori ai ECA în timpul aferezei lipoproteinelor cu densitate mică (LDL) cu sulfat de dextran au prezentat, rar, reacţii anafilactice care pot pune viaţa în pericol. Aceste reacţii au fost evitate prin întreruperea temporară a tratamentului cu inhibitor al ECA înaintea fiecărei proceduri de afereză.

Desensibilizare Pacienţii cărora li s-au administrat inhibitori ai ECA în timpul tratamentului de desensibilizare (de exemplu, cu venin de himenoptere) au prezentat reacţii anafilactoide susţinute. La aceiaşi pacienţi, aceste reacţii au fost evitate prin întreruperea temporară a tratamentului cu inhibitori ai ECA, dar au reapărut la readministrarea accidentală a medicamentului.

Insuficienţă hepatică Foarte rar, administrarea de inhibitori ai ECA a fost asociată cu un sindrom care debutează prin icter colestatic şi evoluează până la necroză fulminantă şi (uneori) deces. Mecanismul acestui sindrom nu este elucidat. La pacienţii cărora li se administrează lisinopril şi dezvoltă icter sau valorile serice ale enzimelor hepatice cresc marcat, tratamentul cu lisinopril trebuie întrerupt şi se va institui supraveghere medicală adecvată.

Neutropenie/Agranulocitoză La pacienţi trataţi cu inhibitori ai ECA au fost raportate neutropenie/agranulocitoză, trombocitopenie şi anemie. Neutropenia este rară la pacienţii cu funcţie renală normală şi fără alţi factori de risc. Neutropenia şi agranulocitoza sunt reversibile după întreruperea tratamentului cu inhibitor al ECA. Lisinoprilul trebuie administrat cu deosebită precauţie la pacienţii cu boli vasculare de colagen, la pacienţii trataţi cu imunosupresoare, alopurinol sau procainamidă sau la pacienţii care prezintă o combinaţie a acestor factori de risc, mai ales în cazul unei insuficienţe renale pre-existente. La unii dintre aceşti pacienţi au apărut infecţii grave, care, în câteva cazuri, nu au răspuns la terapia intensivă cu antibiotice. Dacă la aceşti pacienţi este administrat lisinoprilul, se recomandă monitorizarea regulată a numărului de leucocite, iar pacienţii trebuie instruiţi să raporteze orice semn al unei infecţii.

Blocarea dublă a sistemului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA) Există dovezi că administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului creşte riscul de apariţie a hipotensiunii arteriale, hiperkaliemiei şi de diminuare a funcţiei renale (inclusiv insuficienţă renală acută). Prin urmare, nu este recomandată blocarea dublă a SRAA prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului (vezi pct. 4.5 şi 5.1). Dacă terapia de blocare dublă este considerată absolut necesară, aceasta trebuie administrată numai sub supravegherea unui medic specialist şi cu monitorizarea atentă şi frecventă a funcţiei renale, valorilor electroliţilor şi tensiunii arteriale. Inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie utilizaţi concomitent la pacienţii cu nefropatie diabetică (vezi pct. 4.3).

Rasă Inhibitorii ECA determină o frecvenţă mai mare de producere a edemului angioneurotic la pacienţii de rasă neagră decât la pacienţii din celelalte rase. Similar altor inhibitori ai ECA, lisinoprilul poate fi mai puţin eficace în scăderea tensiunii arteriale la pacienţii de rasă neagră decât la celelalte rase, posibil datorită prevalenţei mai mari a valorilor mici de renină la populaţia hipertensivă de rasă neagră.

Tuse S-a raportat tuse în cazul utilizării inhibitorilor ECA. Caracteristic, tusea este neproductivă, persistentă şi dispare după întreruperea tratamentului. Tusea indusă de către inhibitorul ECA trebuie luată în considerare în diagnosticul diferenţial al tusei.

Intervenţii chirurgicale/anestezie La pacienţii supuşi unor intervenţii chirurgicale majore sau în timpul anesteziei cu medicamente care determină hipotensiune arterială, lisinoprilul poate bloca formarea de angiotensină II, consecutivă

eliberării compensatorii de renină. Dacă apare hipotensiunea arterială şi se consideră că este consecinţa acestui mecanism, poate fi corectată prin expansiune volemică.

Hiperpotasemie Inhibitorii ECA pot provoca hiperkaliemie deoarece inhibă eliberarea aldosteronului. Efectul nu este de obicei semnificativ la pacienții cu funcție renală normală. Cu toate acestea, la pacienții cu insuficiență renală, diabet zaharat și/sau la pacienții tratați cu suplimente de potasiu (inclusiv înlocuitori de sare), diuretice care economisesc potasiul (de exemplu, spironolactonă, triamteren sau amilorid), sau pacienţii trataţi cu alte medicamente asociate cu creşterea potasemiei (de exemplu, heparină, trimetoprim sau combinația trimetoprim/sulfametoxazol cunoscută și sub denumirea de cotrimoxazol) și în special antagoniști ai aldosteronului sau blocante ale receptorilor de angiotensină, poate apărea hiperkaliemie. Dacă tratamentul concomitent cu medicamentele menţionate anterior este considerat adecvat, se recomandă monitorizarea regulată a potasemiei și a funcției renale (vezi pct. 4.5).

Pacienţi cu diabet zaharat În cazul pacienţilor cu diabet zaharat trataţi cu antidiabetice orale sau cu insulină, trebuie monitorizată strict glicemia în timpul primei luni de tratament cu inhibitor al ECA (vezi pct. 4.5).

Litiu În general, nu este recomandată asocierea litiului şi lisinoprilului (vezi pct. 4.5).

Sarcina Tratamentul cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (IECA) nu trebuie început în timpul sarcinii. În cazul în care continuarea tratamentului cu IECA nu este considerată esenţială, pacientele care planifică o sarcină trebuie transferate la un tratament antihipertensiv alternativ cu profil de siguranţă stabilit pentru utilizarea în timpul sarcinii. În momentul diagnosticării unei sarcini, tratamentul cu IECA trebuie oprit imediat şi, dacă este cazul, se începe un tratament alternativ (vezi pct. 4.3 şi 4.6).

A fost raportat un complex de simptome care poate include una sau mai multe dintre următoarele: febră, vasculită, mialgie, artralgie/artrită, testul pentru depistarea anticorpilor antinucleari (ANA) pozitiv, viteză crescută de sedimentare a hematiilor (VSH), eozinofilie şi leucocitoză, erupţii cutanate tranzitorii, fotosensibilitate sau alte manifestări dermatologice.

Copii şi adolescenţi Datele provenite din studii clinice privind siguranţa sugerează că, în general, lisinoprilul este bine tolerat de pacienţii copii şi adolescenţi hipertensivi, şi că profilul de siguranţă la această grupă de vârstă este comparabil celui observat la adulţi.

Raportarea reacțiilor adverse suspectate Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1 Bucuresti 011478- RO Tel: + 4 0757 117 259 Fax: +4 0213 163 497 e-mail: adr@anm.ro.