Lisinopril Atb 20 mg

Absorbţia lisinoprilului nu este influenţată de alimente; comprimatele pot fi administrate înainte, în timpul sau după masă. Lisinopril Atb se administrează într-o doză unică zilnic, aproximativ la aceeaşi oră, dimineaţa.

Doze În hipertensiunea arterială: La pacienţii cu HTA esenţială, necomplicată şi fără tratament diuretic doza iniţială zilnică recomandată este 5-10 mg în doză unică. Creşterea dozelor se va face până la obţinerea controlului tensiunii arteriale. Intervalul de timp între etapele de creştere a dozei trebuie să fie de minim 3 săptămâni. Regimul de dozaj uzual este 10-40 mg/zi într-o singură doză. Date din literatură au arătat că doza maximă admisă în studii controlate pe termen lung a fost de 80 mg/zi. La pacienţii aflaţi sub tratament diuretic trebuie întrerupt tratamentul cu diuretice cu 2-3 zile anterior iniţierii terapiei cu Lisinopril Atb. Dacă este necesar, terapia cu diuretic poate fi reintrodusă ulterior. Dacă tratamentul cu diuretic nu poate fi întrerupt, se administrează o doză iniţială de lisinopril de 2,5 mg/zi sub supraveghere medicală. O doză iniţială mică (2,5 mg/zi) trebuie avută în vedere şi la pacienţii cu funcţie renală deficitară, insuficienţă cardiacă, la pacienţii care nu tolerează întreruperea diureticului, la pacienţii cu hipovolemie sau hiponatremie (de ex. după vărsături, diaree, sau tratament cu diuretice), la pacienţii cu hipertensiune arterială severă sau renovasculară la vârstnici.

În insuficienţa cardiacă: Lisinopril este indicat ca tratament adjuvant la pacienţii nestabilizaţi corespunzător cu diuretice şi/sau digitalice. Doza iniţială este de 2,5 mg/zi, dimineaţa. Regimul de întreţinere se stabileşte cu precauţie, prin creşteri ale dozei de 2,5 mg, la intervale de minim 2 săptămâni, dar de preferat la 4 săptămâni, în funcţie de răspunsul pacientului la tratament. Doza uzuală de întreţinere este de 5-20 mg în doză unică zilnic. Doza maximă zilnică nu trebuie să depăşească 35 mg/zi.

În infarctul miocardic acut: Lisinopril Atb se administrează împreună cu medicamentele standard din terapia infarctului miocardic (nitraţi, trombolitice, acid acetilsalicilic, β-blocante) în primele 24 de ore de la infarct, la pacientul stabil hemodinamic. Doza iniţială de lisinopril este de 5 mg, apoi 5 mg după 24 de ore, 10 mg după 48 de ore şi apoi 10 mg în doză unică zilnic. La pacienţii cu presiunea sistolică < 120 mmHg la începutul tratamentului sau în primele 3 zile de la infarct, lisinoprilul se administrează în doze mai mici, de 2,5 mg. Dacă apare hipotensiunea arterială (valori sub 100 mmHg), poate fi administrată o doză de întreţinere de 5 mg lisinopril zilnic, cu posibilitatea reducerii temporare la 2,5 mg. Dacă hipotensiunea arterială persistă chiar la această doză, (tensiune arterială sistolică sub 90 mmHg pentru mai mult de 1 oră), administrarea de lisinopril trebuie întreruptă. Tratamentul se continuă 6 săptămâni. Doza minimă de întreţinere este de 5 mg lisinopril zilnic. La pacienţii cu simptomatologie de insuficienţă cardiacă, tratamentul trebuie continuat. Lisinoprilul este compatibil cu administrarea transdermică sau intravenoasă de nitroglicerină.

În complicaţiile renale ale diabetului zaharat: La pacienţii hipertensivi cu diabet zaharat tip 2, doza iniţială este de 10 mg/zi, iar dacă este necesar poate fi crescută până la 20 mg/zi până când tensiunea arterială diastolică se stabilizează sub 90 mmHg.

În insuficienţa renală: Regimul de dozare al lisinoprilului la pacienţii cu insuficienţă renală se bazează pe clearance-ul creatininei:

Insuficienţă renală Clearance creatinină Doza iniţială (ml/min) (mg/zi) Uşoară 30-70 5-10 Moderată-severă 10-30 2,5-5 Pacient sub hemodializă <10 2,5

Nu există experienţă cu privire la administrarea de lisinopril la pacienţii cu transplant renal recent. Prin urmare, tratamentul cu lisinopril nu este recomandat. La pacienţii vârstnici (peste 65 ani) cu clearence al creatininei de 30-70 ml/min, doza iniţială este de 2,5 mg/zi, dimineaţa. Doza de întreţinere este de 5-10 mg lisinopril/zi, în funcţie de răspunsul asupra tensiunii arteriale. Nu trebuie depăşită doza maximă de 20 mg/zi.

Copii şi adolescenţi

Eficacitatea şi siguranţa administrării lisinoprilului la copii nu a fost demonstrată. De aceea, folosirea de Lisinopril Atb la copii nu este indicată.(vezi pct. 4.3, 4.4, 4.5 şi 5.1)

Hipotensiune arterială simptomatică: Hipotensiunea arterială simptomatică a fost rareori observată la pacienţii cu hipertensiune arterială necomplicată. La pacienţii hipertensivi care au primit tratament cu lisinopril, poate apărea hipotensiune arterială dacă pacienţii au suferit depleţie de volum, de exemplu în urma tratamentului cu diuretice, dietă cu restricţie de sare, dializă, diaree sau vărsături, sau au hipertensiune arterială sever dependentă de renină (vezi pct. 4.5 şi 4.8.). A fost observată apariţia hipotensiunii arteriale simptomatice la pacienţii cu insuficienţă cardiacă, asociată sau nu cu insuficienţă renală. Probabilitatea de apariţie a acesteia este mai mare la acei pacienţi cu grade mai severe de insuficienţă cardiacă, lucru demonstrat în cazul utilizării unor doze mari de diuretice de ansă, în hiponatremie sau în cazul funcţiei renale insuficiente. La pacienţii cu risc crescut de hipotensiune

arterială simptomatică, iniţierea terapiei şi ajustarea dozei trebuie monitorizate cu atenţie. Consideraţii similare se aplică la pacienţii cu cardiopatie ischemică sau boli cerebrovasculare, la care o scădere excesivă a tensiunii arteriale poate duce la infarct miocardic sau accident vascular cerebral. Dacă apare hipotensiune arterială, pacientul trebuie aşezat în decubit dorsal şi, dacă este necesar, ar trebui să primească o perfuzie intravenoasă cu ser fiziologic. Un răspuns hipotensiv tranzitor nu este o contraindicaţie pentru continuarea tratamentului, care poate fi administrat, de obicei, fără dificultate, odată ce tensiunea arterială a crescut după expansiunea volumului. La unii pacienţi cu insuficienţă cardiacă, care au tensiune arterială normală sau scăzută, poate să apară în urma administrării de lisinopril o scădere suplimentară a tensiunii arteriale sistemice. Acest efect este anticipat şi nu este de obicei un motiv pentru întreruperea tratamentului. Dacă hipotensiunea arterială devine simptomatică, poate fi necesară reducerea dozei sau întreruperea tratamentului cu lisinopril.

Hipotensiunea arterială în infarctul miocardic acut: Tratamentul cu lisinopril nu trebuie administrat pacienţilor cu IMA care au risc de tulburări hemodinamice severe după tratamentul cu un vasodilatator. Aceştia sunt pacienţii cu TAS ≤ 100 mmHg sau cu şoc cardiogen. În primele 3 zile de la infarct, doza trebuie redusă dacă tensiunea arterială sistolică este 120 mmHg sau mai mică. Doza de întreţinere ar trebui să fie redusă la 5 mg sau temporar la 2,5 mg dacă tensiunea arterială sistolică este de 100 mmHg sau mai mică. Dacă hipotensiunea arterială persistă (tensiunea arterială sistolică mai mică de 90 mmHg pentru mai mult de 1 oră), atunci administrarea de lisinopril trebuie întreruptă.

Blocarea dublă a sistemului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA) Există dovezi că administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului creşte riscul de apariţie a hipotensiunii arteriale, hiperkaliemiei şi de diminuare a funcţiei renale (inclusiv insuficienţă renală acută). Prin urmare, nu este recomandată blocarea dublă a SRAA prin administrarea concomitentă a inhibitorilor ECA, blocanţilor receptorilor angiotensinei II sau aliskirenului (vezi pct. 4.5 şi 5.1). Dacă terapia de blocare dublă este considerată absolut necesară, aceasta trebuie administrată numai sub supravegherea unui medic specialist şi cu monitorizarea atentă şi frecventă a funcţiei renale, valorilor electroliţilor şi tensiunii arteriale. Inhibitorii ECA şi blocanţii receptorilor angiotensinei II nu trebuie utilizaţi concomitent la pacienţii cu nefropatie diabetică.

Stenoza aortică şi mitrală/Cardiomiopatie hipertrofică: Ca şi alţi inhibitori de enzimă de conversie, lisinoprilul trebuie indicat cu precauţie pacienţilor cu stenoză de valvă mitrală sau orice altă obstrucţie pe calea de ejecţie a ventriculului stâng, cum ar fi stenoza aortică şi cardiomiopatia hipertrofică.

Insuficienţă renală: În cazurile de insuficienţă renală (clearance-ul creatininei <80 ml/min), doza iniţială de lisinopril ar trebui să fie ajustată în funcţie de clearance-ul creatininei pacientului (a se vedea tabelul 1 de la punctul 4.2) şi apoi în funcţie de răspunsul pacientului la tratament. Monitorizarea de rutină a potasiului şi creatininei este o parte a practicii medicale normale pentru aceşti pacienţi. La pacienţii cu insuficienţă cardiacă, hipotensiunea arterială după iniţierea tratamentului cu inhibitori ai ECA poate duce la deteriorarea în continuare a funcţiei renale. În această situaţie a fost raportată insuficienţă renală acută, de obicei reversibilă.

La unii pacienţi cu stenoză bilaterală de arteră renală sau cu stenoză a arterei renale pe rinichi unic, care au fost trataţi cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei,au fost observate creşteri ale ureei şi creatininei serice, de obicei reversibile după întreruperea tratamentului. Acest lucru se poate întâmpla cu probabilitate mai mare la pacienţii cu insuficienţă renală. Dacă hipertensiunea renovasculară este, de asemenea prezentă, există un risc crescut de hipotensiune arterială severă şi insuficienţă renală. La aceşti pacienţi, tratamentul trebuie început sub supraveghere medicală strictă, cu doze mici şi prin creşterea atentă a dozelor. Deoarece tratamentul cu diuretice poate fi un factor care contribuie la cele de mai sus, acesta ar trebui să fie întrerupt, iar funcţia renală trebuie monitorizată în primele săptămâni de tratament cu lisinopril.

La unii pacienţi hipertensivi, aparent fără afecţiuni vasculare renale preexistente, s-au observat creşteri ale ureei şi creatininei serice, de obicei minore şi tranzitorii, în special atunci când lisinopril a fost administrat concomitent cu un diuretic. Acest lucru este mai probabil să apară la pacienţii cu insuficienţă renală preexistentă. Reducerea dozei şi/sau întreruperea tratamentului cu diuretic şi/sau lisinopril poate fi necesară.

În infarct miocardic acut, tratamentul cu lisinopril nu trebuie iniţiat la pacienţii cu dovezi de disfuncţie renală, definită printr-o concentraţie a creatininei serice mai mare de 177 micromol/l şi/sau proteinurie peste 500 mg/24 h. Dacă disfuncţia renală se dezvoltă în timpul tratamentului cu lisinopril (concentraţia creatininei serice mai mare de 265 micromol/l sau o dublare faţă de valoarea din pre-tratament) atunci medicul trebuie să ia în considerare întreruperea administrării de lisinopril.

Hipersensibilitate/Angioedem: Edemul angioneurotic al feţei, extremităţilor, buzelor, limbii, glotei şi/sau laringelui au fost rar raportate la pacienţi trataţi cu inhibitori de enzimă de conversie a angiotensinei, inclusiv lisinopril. Acest lucru poate să apară oricând în timpul tratamentului. În astfel de cazuri, tratamentul cu lisinopril trebuie întrerupt, pacientul trebuie atent supravegheat până la dispariţia edemelor şi supus unui tratament simptomatic. Chiar şi în acele cazuri în care numai umflarea limbii este implicată, fără detresă respiratorie, pacienţii pot necesita observaţie prelungită, deoarece tratamentul cu antihistaminice şi corticosteroizi poate să nu fie suficient. Foarte rar, au fost raportate decese din cauza edemului angioneurotic asociat cu edem laringian sau edem al limbii. Pacienţii cu angioedem la nivelul limbii, glotei sau laringelui, sunt susceptibili de a experimenta obstrucţia căilor respiratorii, în special cei cu istoric de chirurgie la nivelul căilor respiratorii. În astfel de cazuri, terapia de urgenţă ar trebui să fie administrată imediat. Aceasta poate include administrarea de adrenalină şi/sau menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii ale pacientului. Pacientul ar trebui să fie sub supraveghere medicală atentă până la dispariţia completă şi susţinută a simptomelor. Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei provoacă o rată mai mare de angioedem la pacienţii de rasă neagră decât la ceilalţi pacienţi. Pacienţii cu antecedente de edem angioneurotic fără legătură cu tratamentul cu inhibitori ai ECA pot avea risc crescut de apariţie a angioedemului în timpul tratamentului cu un inhibitor ECA (vezi pct. 4.3).

Reacţii anafilactice la pacienţii hemodializaţi La pacienţii dializaţi la care se folosesc membrane cu flux crescut (de ex. AN69), trataţi concomitent cu IECA a fost raportată o incidenţă mare a reacţiilor anafilactoide. Aceşti pacienţi ar trebui să folosească alt tip de membrane de dializă sau alte medicamente antihipertensive.

Reacţii de tip anafilactic în timpul aferezei lipoproteinelor cu densitate mică (LDL): Rareori, pacienţii care primesc IECA în timpul aferezei lipoproteinelor cu densitate mică (LDL) cu sulfat de dextran pot prezenta reacţii de tip anafilactic potenţial letale. Aceste reacţii au fost evitate prin întreruperea temporară a tratamentului cu IECA înainte de fiecare afereză.

Desensibilizare: Pacienţii care primesc IECA în timpul tratamentului de desensibilizare (de exemplu, venin de albine, viespi) pot prezenta reacţii de tip anafilactic susţinute. La aceşti pacienţi, aceste reacţii au fost evitate dacă administrarea IECA a fost întreruptă temporar, însă au reapărut la readministrarea inadecvată a medicamentului.

Insuficienţa hepatică: Foarte rar, IECA au fost asociaţi cu un sindrom ce se poate manifesta prin icter colestatic şi poate progresa spre necroză fulminantă şi (uneori) deces. Mecanismul acestui sindrom nu este cunoscut. Pacienţii care primesc lisinopril şi care dezvoltă icter sau creşteri ale valorilor enzimelor hepatice, trebuie să întrerupă tratamentul cu lisinopril şi să primească îngrijiri medicale.

Neutropenie /Agranulocitoză: Neutropenia/agranulocitoza, trombocitopenia şi anemia au fost raportate la pacienţii trataţi cu inhibitori ai ECA. La pacienţii cu funcţie renală normală şi fără alţi factori de risc, neutropenia apare rar. Neutropenia şi agranulocitoza sunt reversibile după întreruperea administrării unui inhibitor ECA. Lisinopril ar trebui să fie utilizat cu precauţie extremă la pacienţii cu boală de colagen, terapie imunosupresoare, tratament cu alopurinol sau procainamidă, sau în cazul combinaţiei acestor factori de risc, în special în cazul insuficienţei renale preexistente. Unii dintre aceşti pacienţi au dezvoltat infecţii grave, care, în câteva cazuri nu au răspuns la terapie intensivă cu antibiotice. Dacă lisinoprilul este utilizat la astfel de pacienţi, se recomandă monitorizarea periodică a numărului de celule albe din sânge, şi pacienţii ar trebui să fie instruiţi să raporteze orice semn de infecţie.

Aspecte legate de rasă: IECA produc angioedem cu o frecvenţă mai mare la rasa neagră decât la alte rase. Ca şi în cazul altor inhibitori ai ECA, lisinopril poate fi mai puţin eficace în scăderea tensiunii arteriale la pacienţii de rasă neagră decât la alte rase, posibil datorită unei prevalenţe mai mari a valorilor scăzute ale reninei în rândul populaţiei hipertensive de rasă neagră.

Tuse: Tusea a fost raportată la utilizarea IECA. Caracteristic este neproductivă, persistentă şi dispare la întreruperea tratamentului. Tusea indusa de IECA trebuie luată în considerare în cadrul diagnosticului diferenţial al tusei.

Chirurgie / Anestezie: La pacienţii care au suferit intervenţii chirurgicale majore sau au fost anesteziaţi cu medicamente care induc hipotensiune arterială, lisinopril blochează formarea angiotensinei II şi secundar, eliberarea compensatorie de renină. Dacă apare hipotensiune arterială corespunzator acestui mecanism, aceasta se corectează prin expansiune volemică.

Hiperkaliemia: Creşterea potasiului seric a fost observată la unii pacienţi trataţi cu IECA, inclusiv cu lisinopril. Factorii de risc pentru dezvoltarea hiperkaliemiei includ: insuficienţa renală, diabetul zaharat, utilizarea concomitentă de diuretice care economisesc potasiu şi aport suplimentar de potasiu, sau utilizarea altor medicamente asociate cu creşteri ale concentraţiei plasmatice a potasiului (de exemplu, heparină). Dacă utilizarea concomitentă a medicamentelor mai sus menţionate este considerată adecvată, monitorizarea periodică a concentraţiei plasmatice a potasiului este recomandată (vezi pct. 4.5).

Pacienţii cu diabet zaharat: La pacienţii diabetici trataţi cu antidiabetice orale sau insulină, controlul glicemic trebuie atent monitorizat pe parcursul primei luni de tratament cu un IECA (vezi pct. 4.5).

Litiul: Asocierea dintre litiu şi lisinopril nu este, în general, recomandată (vezi pct. 4.5).

Sarcina şi alăptarea: Tratamentul cu inhibitori ai ECA nu trebuie iniţiat în timpul sarcinii. Cu excepţia cazului în care continuarea tratamentului cu inhibitori ECA este considerată esenţială, pacientelor care planifică o sarcină ar trebui să li se schimbe tratamentul prin administrarea de antihipertensive alternative, care au un profil de siguranţă stabilit pentru folosirea în sarcină. Când sarcina este diagnosticată, tratamentul cu inhibitori ai ECA trebuie întrerupt imediat şi, dacă este cazul, trebuie început un tratament cu antihipertensive alternative (vezi pct.4.3 şi 4.6). Utilizarea de lisinopril nu este recomandată în timpul alăptării.

Utilizarea la persoane în vârstă: Se vor monitoriza funcţia renală, valorile tensiunii arteriale precum şi a parametrilor de laborator reprezentativi. Iniţial, tratamentul cu lisinopril se va începe cu doze mici; ulterior, regimul de dozare se va ajusta în funcţie de răspunsul terapeutic obţinut.

Utilizarea la copii: Nu a fost stabilită siguranţa şi eficacitatea tratamentului cu lisinopril la copii.

Proteinurie: Poate apărea în special la pacienţi cu afectare preexistentă a funcţiei renale sau care primesc doze relativ mari de lisinopril. La pacienţii cu proteinurie semnificativă (peste 1 g/zi), lisinopril trebuie administrat numai după evaluarea critică a raportului beneficiu/risc şi numai sub controlul strict al parametrilor clinici şi de laborator.

Tulburări hematologice şi limfatice: -rare: scăderea hemoglobinei şi hematocritului -foarte rare: aplazie medulară, anemie, trombocitopenie, leucopenie, neutropenie, agranulocitoză (vezi pct. 4.4.), anemie hemolitică, limfadenopatie, boli autoimune, angioedem.

Tulburări metabolice şi de nutriţie: -foarte rare: hipoglicemie.

Tulburări ale sistemului nervos: -frecvente: ameţeală, cefalee; -mai puţin frecvente: indispoziţie, parestezie, vertij, tulburări de gust, tulburări de somn; -rare: confuzie mentală; -cu frecvenţă necunoscută: depresie, sincopă.

Tulburări cardio-vasculare: -frecvente: efecte ortostatice (inclusiv hipotensiune arterială); -mai puţin frecvente: infarct miocardic sau accident vascular cerebral posibil secundar hipotensiunii excesive la pacienţii cu risc crescut (vezi pct. 4.4.), palpitaţii, tahicardie, fenomen Raynaud.

Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale: -frecvente: tuse; -mai puţin frecvente: rinită; -foarte rare: bronhospasm, sinuzită, alveolită alergică/pneumonie eozinofilică.

Tulburări ale aparatului genital şi sânului: -mai puţin frecvente: impotenţă; -rare: ginecomastie.

Tulburări endocrine: -rare: sindrom de secreţie inadecvată de hormon antidiuretic.

Tulburări generale: -mai puţin frecvente:fatigabilitate, astenie.

Investigaţii diagnostice: -mai puţin frecvente: creşterea ureei sanguine, creşterea creatininei serice, creşterea enzimelor hepatice, hiperpotasemie; -rare: creşterea bilirubinei serice, hiponatremia.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului naţional de raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.