Irinotesin 20 mg/ml

Doze

Irinotesin este destinat numai adulţilor. Se administrează după diluare, în perfuzie intravenoasă, cu durata de 30-90 minute.

Monoterapie (pacienţi trataţi anterior): Doza iniţială recomandată de irinotecan este de 350 mg/m² suprafaţă corporală, administrată în perfuzie intravenoasă la fiecare 3 săptămâni. Se poate lua în considerare o doză de început mai mică (de exemplu 300 mg/m²) în cazul pacienţilor aflaţi în oricare din următoarele situaţii: vârsta ≥ 65 de ani, radioterapie extinsă efectuată anterior, status de performanţă ═ 2, valori crescute ale bilirubinemiei. Există situaţii (pacienţi care necesită o monitorizare mai frecventă sau care prezintă risc crescut de neutropenie) în care irinotecanul poate fi administrat săptămânal timp de 4 săptămâni, urmat de o pauză de 2

săptămâni. În acest caz doza iniţială recomandată pentru tratamentul cu irinotecan în monoterapie este de 125 mg/m².

Terapie asociată (pacienţi anterior netrataţi):

• Siguranţa şi eficacitatea irinotecan a fost evaluată în asociere cu 5-fluorouracil (5-FU)şi acid folinic în scheme de administrare la două săptămâni. Doza iniţială recomandată de irinotecan este de 180 mg/m2 administrată în perfuzie intravenoasă la fiecare două săptămâni, urmată de perfuzia intravenoasă cu 5-fluorouracil şi acid folinic.
• Irinotecan şi cetuximab Pentru doze şi mod de administrare concomitent cu cetuximab, luaţi în considerare informaţiile privind medicamentul cetuximab. În mod normal, este utilizată aceeaşi doză de irinotecan ca în ultimele cicluri terapeutice ale tratamentului anterior pe bază de irinotecan. Irinotecan nu trebuie administrat la mai puţin de 1 oră de la oprirea perfuziei cu cetuximab.
• Irinotecan şi bevacizumab Cu privire la dozele şi modul de administrare pentru bevacizumab, luaţi în considerare Rezumatul caracteristicilor produsului al bevacizumab.

Ajustarea dozelor Readministrarea irinotecan se va face numai după revenirea gradului tuturor reacţiilor adverse [conform National Cancer Institute Comon Toxicity Criteria (NCI CTC)] la valori acceptabile (0-1) şi după dispariţia completă a diareei determinată de tratament.

În cazul readministrării, dozele de irinotecan şi când este cazul şi de 5-fluorouracil vor fi reduse în conformitate cu gradul maxim de severitate al reacţiilor adverse observate la administrarea anterioară. Tratamentul va fi amânat cu 1-2 săptămâni pentru a permite remisiunea completă a toxicităţii determinate de medicament.

Un nou ciclu terapeutic trebuie început doar când numărul granulocitelor este ≥1500/mm³, numărul trombocitelor ≥100 000/mm³ şi diareea determinată de medicament este complet rezolvată. În cazul în care la administrarea anterioară s-a constatat toxicitate hematologică [neutropenie grad 4, netropenie ferbrilă (neutropenie grad 3-4 şi febră grad 2-4), trombocitopenie şi lecopenie (grad 4)] sau toxicitate de altă natură (grad 3-4) se recomandă reducerea dozei de irinotecan şi /sau 5-FU cu 15-20%.

Recomandările privind modificarea dozelor de cetuximab, atunci când acesta este asociat cu irinotecan, trebuie urmate în conformitate cu informaţiile din rezumatul caracteristicilor produsului al cetuximab.

Luaţi în considerare rezumatul caracteristicilor produsului al bevacizumab în cazul modificării dozelor de bevacizumab, atunci când acesta este asociat cu irinotecan/5-FU/AF.

Durata tratamentului Atât în cazul utilizării în monoterapie cât şi pentru administrarea în asociere cu alte medicamente, tratamentul cu irinotecan poate fi continuat un timp nedefinit la pacienţii care răspund pozitiv la tratament sau la pacienţii al căror cancer rămâne staţionar. Pacienţii trebuie monitorizaţi cu atenţie în ceea ce priveşte apariţia fenomenelor toxice; tratamentul trebuie întrerupt atunci când apare o toxicitate inacceptabilă care nu răspunde la ajustarea dozelor şi la tratamentul de susţinere adecvat.

Grupe speciale de pacienţi

Pacienţi cu insuficienţă hepatică Monoterapie La pacienţii cu status de performanţă OMS (Organizaţia mondială a Sănătăţii – OMS) ≤ 2, doza iniţială de irinotecan trebuie determinată în funcţie de valorile bilirubinemiei (de până la 3 ori mai mari decât limita superioară a valorilor normale). La pacienţii cu hiperbilirubinemie şi timp de protrombină mai mare cu 50%, clearance-ul irinotecanului este diminuat (vezi pct. 5.2) şi, ca urmare, riscul de toxicitate hematologică este crescut. Astfel, la această grupă specială de pacienţi hemoleucograma trebuie monitorizată săptămânal. La pacienţii cu valori ale bilirubinemiei de până la 1,5 ori mai mari decât limita superioară a valorilor normale LSVN, doza recomandată de irinotecan este de 350 mg/m².

La pacienţii cu valori ale bilirubinemiei mai mari de 1,5 până la 3 ori LSVN, doza recomandată de irinotecan este de 200 mg/m².

• Pacienţii cu valori ale bilirubinemiei de peste 3 ori mai mari decât LSVN nu trebuie trataţi cu irinotecan (vezi pct. 4.3 şi 4.4).

Terapie asociată Nu sunt disponibile date privind pacienţii cu insuficienţă hepatică trataţi cu irinotecan în asociere. La pacienţii cu valori ale bilirubinemiei mai mari de 1,5 până la 3 ori LSVN, doza recomandată de Irinotecan Hameln rds 20 mg/ml este de 200 mg/m².

• Pacienţii cu valori ale bilirubinemiei de peste 3 ori mai mari decât LSVN nu trebuie trataţi cu Irinotecan Hameln rds 20 mg/ml (vezi pct. 4.3 şi 4.4). Nu sunt disponibile date privind pacienţii cu insuficiență hepatică trataţi cu Irinotecan Hameln rds 20 mg/ml în asociere.

Pacienţi cu insuficienţă renală Deoarece la acest grup de pacienţi nu au fost întreprinse studii clinice (vezi pct. 4.4 şi 5.2), nu se recomandă administrarea irinotecan la pacienţii cu insuficienţă renală.

Pacienţi vârstnici Nu s-au efectuat studii de farmacocinetică la această categorie de pacienţi.

Se recomandă alegerea cu prudenţă a dozelor ca urmare a frecvenţei crescute a deteriorări funcţiilor biologice datorate vârstei.

Copii şi adolescenţi Irinotesin nu trebuie utilizat la copii şi adolescenţi.

Ca toate medicamentele antineoplazice, Irinotesin trebuie administrat numai sub supravegherea medicilor specialişti, cu experienţă în chimioterapia antineoplazică. Irinotesin se va administra numai după atenta evaluare a raportului beneficiu aşteptat /risc potenţial în următoarele cazuri:

• pacienţi cu un factor de risc, mai ales cei cu status de performanţă (OMS)= 2.
• în puţinele cazuri în care se presupune că pacienţii nu urmează recomandările privitoare la atitudinea faţă de reacţiile adverse (necesitatea unui tratament antidiareic imediat şi prelungit, asociat cu ingestia unor cantităţi mari de lichide la debutul diareei tardive). La aceşti pacienţi se recomandă supravegherea atentă, în spital.

De regulă, atunci când Irinotesin este utilizat în monoterapie se recomandă schema de administrare la intervale de 3 săptămâni. Cu toate acestea, la pacienţii la care este necesară o urmărire strictă sau cei care prezintă risc deosebit de neutropenie poate fi luată în considerarea schema terapeutică cu administrare săptămânală (vezi pct. 5.1).

Simptome de tip colinergic: Pacienţii pot prezenta simptome de tip colinergic cum ar fi rinită, hipersalivaţie, mioză, lăcrimare, diaforeză, înroşirea feţei (vasodilataţie), bradicardie şi accentuarea peristaltismului intestinal care poate determina crampe abdominale şi diaree precoce (de exemplu diareea care apare în primele 8 ore de la administrarea de irinotecan). Apariţia acestor simptome poate fi observată în timpul administrării sau la scurt timp după administrarea intravenoasă de irinotecan şi se presupune că sunt determinate de activitatea anticolinesterazică a irinotecanului, estimându-se o creştere a frecvenţei lor o dată cu creşterea dozei de irinotecan. Trebuie avută în vedere administrarea terapeutică sau profilactică intravenoasă sau subcutanată a 0,25 mg -1 mg atropină, la pacienţii care prezintă simptomatologie colinergică (cu excepţia cazurilor care au contraindicaţie clinică).

Diaree tardivă: Diareea tardivă (apare în general la mai mult de 24 ore după administrarea de irinotecan) poate fi de lungă durată, poate determina deshidratare, dezechilibre hidro-electrolitice sau septicemii, şi poate avea potenţial letal. La administrarea în monoterapie, timpul mediu de la administrarea perfuziei cu irinotecan până la apariţia diareei tardive a fost de 5 zile. Frecvenţa diareei tardive de gradul 3 şi 4 în funcţie de vârstă a fost semnificativ mai mare la pacienţii cu vârsta ≥ 65 ani comparativ cu pacienţii cu vârsta < 65 ani. Ulceraţiile colonului, câteodată însoţite de hemoragii, au fost observate în asociere cu diareea indusă de irinotecan.

Următorii factori cresc riscul de apariţie a diareei tardive: radioterapie anterioară în zona bazinului/abdominală, hiperleucocitoză la începerea tratamentului, indice de performanţă individuală ≥ 2, sex feminin. Diareea tardivă trebuie tratată cu loperamidă, imediat de la apariţia primului scaun neformat sau a pierderii de fecale, sau de la primele semne ale creşterii peristaltismului intestinal, întâlnite mai frecvent decât se aşteaptă în mod normal la aceşti pacienţi. Regimul de administrare recomandat pentru loperamidă este de 4 mg, administrate iniţial la apariţia primelor semne de diaree tardivă, urmate de 2 mg la fiecare 2 ore, până când pacientul nu mai prezintă diaree cel puţin 12 ore. Se recomandă ca loperamida să nu fie utilizată în aceste doze mai mult de 48 de ore consecutiv, datorită riscului de ileus paralitic şi nici mai puţin de 12 ore. Loperamida nu trebuie administrată profilactic nici măcar în cazul pacienţilor care au prezentat diaree la curele anterioare. Pacienţii cu diaree trebuie atent monitorizaţi; dacă sunt deshidrataţi li se vor administra lichide şi electroliţi, iar în caz de apariţie a ileusului, febrei sau neutropeniei severe se va institui tratament antibiotic cu spectru larg. În plus faţă de antibioterapie, pentru tratarea diareii se recomandă spitalizarea în următoarele situaţii:

• Diaree asociată cu febră,
• Diaree severă (necesitând hidratare intravenoasă),
• Vărsături asociate cu diareea tardivă,
• Diaree care persistă mai mult de 48 de ore de la iniţierea tratamentului cu doze mari de loperamidă.

Momentul administrării urmatoarei doze de irinotecan trebuie amânat până când funcţionalitatea intestinală a pacientului revine la starea de dinaintea începerii tratamentului şi se menţine pentru cel puţin 24 de ore fără a necesita medicaţie antidiareică. Dacă apare diaree de grad 3 sau 4, următoarele doze de irinotecan trebuie reduse.

Tulburări hematologice: În timpul tratamentului cu irinotecan este necesară monitorizarea saptămânală a hemogramei. Irinotecanul determină în mod obişnuit neutropenie, leucopenie şi anemie, oricare dintre acestea putând fi severe şi, de aceea, este contraindicat la pacienţii cu depresie medulară severă. Trombocitopenia severă este mai puţin frecventă. Complicaţiile neutropeniei trebuie tratate imediat cu antibiotice. Tratamentul cu irinotecan trebuie întrerupt temporar dacă apare neutropenia febrilă sau dacă numărul absolut al neutrofilelor scade sub 1000/mm³. Doza de irinotecan trebuie redusă atunci când apare neutropenie semnificativă din punct de vedere clinic (vezi pct. 4.2).

Greaţă şi vărsături: Irinotecanul este emetogen. Greaţa şi vărsăturile pot fi severe şi apar de obicei în timpul sau la scurt timp după administrarea perfuziei de irinotecan. De aceea, se recomandă administrarea preventivă de medicamente antiemetice. Medicamentele antiemetice trebuie administrate în ziua tratamentului, începând cu cel puţin 30 minute înaintea administrării de irinotecan. De asemenea, medicul trebuie să evalueze necesitatea administrării în continuare a medicamentelor antiemetice. Pacienţii cu vărsături asociate diareii tardive trebuie spitalizaţi cât mai repede pentru instituirea tratamentului adecvat.

Tulburări respiratorii: Pneumopatia interstiţială prezentă sub formă de infiltrate pulmonare este mai puţin frecventă în cursul tratamentului cu irinotecan dar poate avea caracter letal. Posibilii factori de risc asociaţi cu dezvoltarea pneumopatiei interstiţiale includ boli pulmonare preexistente, utilizarea de medicamente pneumotoxice, radio-terapia şi factorii de stimulare ai coloniilor. Pacienţii care prezintă factori de risc, trebuie atent monitorizaţi în ceea ce priveşte simptomele respiratorii, atât înaintea iniţierii cât şi în timpul tratamentului cu irinotecan.

Tulburări neurologice: S-a observat prezenţa ameţelilor care pot uneori fi expresia simptomatică a hipotensiunii arteriale ortostatice la pacienţii cu deshidratare.

Tulburări renale: S-au observat creşteri ale concentraţiei plasmatice a creatininei şi ureei. De asemenea, s-au înregistrat cazuri de insuficienţă renală acută. Aceste reacţii au fost în general atribuite complicaţiilor infecţioase sau deshidratării determinate de greaţă, vărsături sau diaree. De asemenea, au fost raportate cazuri rare de disfuncţie renală datorată sindromului de liză tumorală.

Reacţii de hipersensibilitate. Au fost raportate reacţii de hipersensibilitate inclusiv reacţii anafilactice/anafilactoide severe.

Extravazare. Deşi irinotecan nu este cunoscut ca o substanţă dermato-vezicantă, trebuie luate măsuri pentru a evita extravazarea, precum şi urmărirea apariţiei semnelor de inflamaţie la locul injectării. Dacă apare extravazarea, se recomandă spălarea la locul administrării şi aplicarea locală de gheaţă.

Altele. Deoarece acest medicament conţine sorbitol, nu trebuie administrat în cazul pacienţilor cu intoleranţă la fructoză.

Administrarea concomitentă de irinotecan împreună cu un inhibitor puternic (de exemplu ketoconazol) sau un inductor puternic al enzimei CYP 3A4 (de exemplu rifampicină, carbamazepină, fenobarbital, fenitoină, sunătoare) poate modifica metabolizarea irinotecanului şi, de aceea, trebuie evitată (vezi pct. 4.5).

Grupe speciale de populaţie

Copii şi adolescenţi Nu a fost stabilită eficacitatea irinotecanului la copii şi adolescenţi.

Vârstnici Medicul trebuie să acorde o atenţie deosebită pacienţilor cu vârstă ≥ 65 ani datorită frecvenţei crescute de deteriorare a funcţiilor biologice la acest grup de pacienţi.

Insuficienţa hepatică La pacienţii cu hiperbilirubinemie, clearance-ul irinotecanului este diminuat (vezi pct. 5.2) şi, de aceea, riscul hemotoxicităţii este crescut. (vezi pct. 4.2 şi pct. 4.3) Funcţia hepatică trebuie monitorizată înaintea începerii tratamentului şi apoi lunar, sau ori de câte ori este indicat clinic.

Obstrucţie intestinală Pacienţii nu trebuie trataţi cu irinotecan, până la rezolvarea obstrucţiei intestinale.

Radioterapia Pacienţii care au urmat anterior radioterapie pelvină/abdominală sunt expuşi unui risc crescut de mielosupresie după administrarea de irinotecan. Medicul trebuie să urmărească atent pacienţii cu radioterapie extensivă efectuată anterior tratamentului cu irinotecan.

Starea de performanţă individuală Pacienţii cu o stare generală proastă sunt expuşi unui risc crescut de reacţii adverse produse de irinotecan. În funcţie de regimul de administrare utilizat, ar putea fi necesare recomandări specifice de dozare la pacienţii cu status de performanţă grad 2. Pacienţilor cu indicele statusului de performanţă individuală grad 3 sau 4 nu trebuie să li se administreze irinotecan (vezi pct. 4.3).

Irinotesin conține sorbitol. Pacienţii cu afecţiuni ereditare rare de intoleranţă la galactoză, deficit de lactază (Lapp) sau sindrom de malabsorbţie de glucoză-galactoză, nu trebuie să utilizeze acest medicament.

Reacţiile adverse prezentat la acest punct se referă la cele determinate doar de irinotecan. Cele mai frecvente reacţii adverse sunt diaree precoce şi tardivă, neutropenie, anemie, trombocitopenie, alopecie şi febră în absenţa infecţiilor. Manifestările de toxicitate care limitează dozele şi reacţiile adverse care necesită asistenţă medicală imediată sunt: diaree precoce şi tardivă care pot fi severe şi refractare la tratament, neutropenie, greaţă şi/sau vărsături şi dificultăţi la respiraţie.

Următoarele reacţii adverse considerate a fi posibil sau probabil legate de administrarea irinotecanului au fost raportate la 765 de pacienţi la care s-a administrat irinotecan în monoterapie în doză de 350 mg/m2 şi la 145 de pacienţi trataţi cu irinotecan în asociere cu 5FU/ acid folinic în doză de 180 mg/m2 la fiecare 2 săptămâni, precum şi după punerea pe piaţă.

Nu există dovezi că profilul de siguranţă al irinotecan este influenţat de cetuximab sau vice versa. În asociere cu cetuximab au fost raportate reacţii adverse suplimentare (cum este erupţia acneformă 88%).

Pentru informaţii suplimentare luaţi în considerare Rezumatul caracteristicilor produsului al cetuximab.

De asemenea, pentru informaţii privind reacţiile adverse în asociere cu bevacizumab, luaţi în considerare Rezumatul caracteristicilor produsului al bevacizumab.

Tulburări gastro-intestinale

Diaree tardivă Diareea (care apare la mai mult de 24 de ore de la administrare) reprezintă un criteriu de toxicitate care limitează doza de irinotecan administrată.

Foarte frecvente: În monoterapie, la 20% dintre pacienţii care au urmat recomandările privind abordarea terapeutică a diareii a fost observată diaree severă. Dintre ciclurile terapeutice evaluabile, în 14% dintre ele a apărut diaree severă. Timpul median până la apariţia primului scaun lichid a fost de 5 zile de la administrarea perfuziei cu irinotecan.

Foarte frecvente: În terapie asociată, la 13,1% dintre pacienţii care au urmat recomandările privind abordarea terapeutică a diareii a fost observată diaree severă. Dintre ciclurile terapeutice evaluabile, în 3,9% dintre ele a apărut diaree severă.

Mai puţin frecvente: Au fost raportate cazuri izolate de colită pseudo-membranoasă, unul dintre ele fiind documentat din punct de vedere bacteriologic (Clostridium difficile).

Greaţă şi vărsături Foarte frecvente: În monoterapie au fost observate greaţă şi vărsături (severe la aproximativ 10% dintre pacienţii trataţi cu antiemetice) Frecvente: În terapie asociată a fost observată o incidenţă mai mică a greţei şi vărsăturilor severe (la 2,1%, respectiv 2,8% dintre pacienţi).

Deshidratare Frecvente: au fost raportate episoade de deshidratare asociată, în mod frecvent, cu diaree şi/sau vărsături. Mai puţin frecvente: au fost observate cazuri mai puţin frecvente de insuficienţă renală, hipotensiune arterială (care se poate manifesta sub formă de ameţeli) şi/sau insuficienţă cardio-circulatorie la pacienţii care au prezentat episoade de deshidratare asociată cu diaree şi/sau vărsături. Rare: au fost raportate cazuri rare de hipokaliemie şi hiponatremie, cel mai adesea având legătură cu diareea şi vărsăturile.

Alte tulburări gastro-intestinale

Frecvente: a fost observată constipaţie având legătură cu administrarea de irinotecan şi/sau loperamidă, după cum urmează: În monoterapie: la mai puţin de 10% dintre pacienţi În terapie asociată: la 3,4% dintre pacienţi. Mai puţin frecvente: au fost raportate cazuri rare de obstrucţie intestinală, ileus sau hemoragie gastro-intestinală. Rare: au fost raportate cazuri rare de colită, incluzând inflamaţia cecumului (tiflită), colită ischemică şi ulceroasă. Au fost raportate cazuri rare de perforaţie intestinală. Alte efecte uşoare includ anorexie, dureri abdominale şi mucozită. Cazuri rare de pancreatită simptomatică şi asimptomatică au fost asociate cu tratamentul cu irinotecan.

Tulburări hematologice şi limfatice

Neutropenia este un efect toxic care limitează doza administrată. Neutropenia a fost reversibilă şi nu este cumulativă; timpul median până la atingerea celei mai mici valori la care nu apar reacţii adverse a fost de 8 zile, atât în cazul administrării în monoterapie cât şi în cazul terapiei asociate.

În monoterapie: Foarte frecvente: la 78,7% dintre pacienţi a fost observată neutropenie iar la 22,6% dintre pacienţi aceasta a fost severă, cu un număr de neutrofile mai mic de 500 celule/mm3. Dintre ciclurile terapeutice evaluabile, 18% au prezentat un număr de neutrofile mai mic de 1000 celule/mm3, incluzând aici şi 7,6% din cazuri unde numărul de neutrofile a fost mai mic de 500 celule/mm3. În general, recuperarea totală a fost atinsă în ziua 22.

La aproximativ 58,7% dintre pacienţi a fost raportată anemie (8% cu valori ale hemoglobinemiei mai mici de 8 g/dl şi 0,9% cu valori ale hemoglobinemiei mai mici de 6,5 g/dl). Frecvente: la 6,2% dintre pacienţi şi în 1,7% dintre ciclurile terapeutice a fost raportată febră însoţită de neutropenie severă. Trombocitopenia (mai puţin de 100000 celule/mm³) a fost observată la 7,4% dintre pacienţi şi la 1,8% dintre ciclurile terapeutice, iar dintre acestea 0,9% cu un număr trombocite mai mic de 50000 celule/mm3 în 0,2% dintre ciclurile terapeutice. Aproape toţi pacienţii s-au recuperat până la ziua 22.

În terapie asociată Foarte frecvente: la 82,5% dintre pacienţi a fost observată neutropenie iar la 9,8% dintre pacienţi aceasta a fost severă, cu un număr de neutrofile mai mic de 500 celule/mm3. Dintre ciclurile terapeutice evaluabile 67,3% au prezentat un număr de neutrofile mai mic de 1000 celule/mm3, incluzând aici şi 2,7% din cazuri unde numărul de neutrofile a fost mai mic de 500 celule/mm3. În general, recuperarea totală a fost atinsă în 7

• 8 zile. La 97,2% dintre pacienţi a fost raportată anemie (2,1% cu valori ale hemoglobinemiei mai mici de 8 g/dl). Trombocitopenia (mai puţin de 100000 celule/mm³) a fost observată la 32,6% dintre pacienţi, în 21,8% dintre ciclurile terapeutice. Nu a fost observată apariţia trombocitopeniei severe (mai puţin de 50000 celule/mm³). Frecvente: la 3,4% dintre pacienţi şi în 0,9% dintre ciclurile terapeutice a fost raportată febră însoţită de neutropenie severă. Foarte rare: după punerea pe piaţă a fost raportat un caz de trombocitopenie periferică cu anticorpi antiplachetari.

Episoadele infecţioase au apărut la aproximativ 2% dintre pacienţi (0,5% dintre ciclurile terapeutice) şi au fost asociate cu neutropenie severă la aproximativ 2,1% dintre pacienţi (0,5% dintre ciclurile terapeutice), ducând la deces într-un singur caz.

Infecţii şi infestări

Mai puţin frecvente: la pacienţii care au prezentat septicemie au fost observate cazuri rare de insuficienţă renală, hipotensiune arterială sau insuficienţă cardio-circulatorie.

Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare

Sindrom colinergic acut Frecvente: la 9% dintre pacienţii trataţi cu monoterapie şi la 1,4% dintre cei trataţi cu terapie asociată a fost observată apariţia sindromului colinergic acut sever tranzitoriu. Principalele simptome au fost definite ca fiind diareea precoce şi diverse alte simptome cum sunt dureri abdominale, conjunctivită, rinită, hipotensiune arterială, vasodilataţie, transpiraţii, frisoane, stare generală de rău, ameţeli, tulburări de vedere, mioză, lăcrimare şi hipersalivaţie, acestea apărând în timpul sau în decursul primelor 24 de ore de la perfuzarea irinotecan. Aceste simptome dispar după administrarea de atropină (vezi pct. 4.4).

Febră Foarte frecvente: febra apărută în absenţa unei infecţii şi fără asociere cu neutropenie severă, a fost prezentă la 12% dintre pacienţii trataţi în monoterapie şi la 6,2% dintre pacienţii trataţi în terapie asociată.

Astenie Frecvente: astenia a fost severă la mai puţin de 10% dintre pacienţii trataţi în monoterapie şi la 6,2% dintre pacienţii trataţi în terapie asociată. Relaţia de cauzalitate cu tratamentul cu irinotecan nu a fost stabilită în mod clar.

Reacţii la locul de perfuzare Mai puţin frecvente: au fost raportate reacţii uşoare la nivelul locului de administrare.

Tulburări cardiace Rare: a fost raportată hipertensiune arterială în timpul sau după perfuzare.

Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale Mai puţin frecvente: apariţia bolii pulmonare interstiţiale, manifestată sub formă de infiltrate pulmonare, este mai puţin frecventă în timpul tratamentului cu irinotecan, dar poate fi letală. Au fost raportate efecte precoce, cum este dispnea (vezi pct. 4.4).

Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat Foarte frecvente: alopecia a fost foarte frecventă şi reversibilă. Mai puţin frecvente: au fost raportate reacţii cutanate uşoare.

Tulburări ale sistemului imunitar Mai puţin frecvente: au fost raportate reacţii alergice uşoare. Rare: au fost raportate reacţii anafilactice/anafilactoide.

Tulburări musculoscheletice şi ale ţesutului conjunctiv Rare: au fost raportate reacţii cu debut precoce cum sunt contracţii musculare sau crampe şi parestezie.

Tulburări ale sistemului nervos Foarte rare: tulburări tranzitorii de vorbire asociate cu perfuzia de irinotecan.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului naţional de raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.