Amikacina Noridem 125 mg/ml

Amikacina este utilizată în general în combinație cu alte antibiotice adecvate. Doza de amikacină depinde de infecție, de starea pacientului și de funcția renală. Ghidurile locale trebuie luate în considerare.

Posologie

Trebuie obținută greutatea corporală a pacientului înainte de tratament pentru calcularea dozei corecte.

Starea funcției renale trebuie să fie estimată prin măsurarea concentrației serice de creatinină sau prin calcularea ratei de eliminare a creatininei endogene. Reevaluarea funcției renale trebuie făcută periodic în timpul tratamentului. Măsurarea ureei din sânge este mult mai puțin fiabilă în acest scop.

Concentrațiile de amikacină în ser trebuie măsurate ori de câte ori este posibil pentru a asigura niveluri adecvate, dar nu excesive. Este de dorit să se măsoare atât concentrațiile maxime, cât și cele minime, în mod intermitent în timpul tratamentului. Trebuie evitate concentrațiile maxime (30-90 minute după injectare) peste 35 mcg/ml și concentrațiile minime (chiar înainte de următoarea doză) peste 10 mcg/ml. Dozajul trebuie ajustat după cum este indicat. La pacienții cu funcție renală normală, se poate utiliza o doză zilnică. Concentrațiile maxime în aceste cazuri pot depăși 35 mcg/ml (vezi Administrare zilnică unică și Insuficiență renală de mai jos).

Adulți și copii peste 12 ani: Doza intramusculară sau intravenoasă recomandată pentru adulți și adolescenți cu funcție renală normală (clearance-ul creatininei ≥50 ml/minut) este de 15 mg/kg/zi, care poate fi administrată ca o singură doză zilnică sau împărțită în 2 doze egale, respectiv 7,5 mg/kg la fiecare 12 ore. Doza zilnică totală nu trebuie să depășească 1,5 g. În endocardită și la pacienții cu neutropenie febrilă, dozajul trebuie să fie de două ori pe zi, deoarece nu există suficiente date care să susțină administrarea o dată pe zi.

Copii cu vârste cuprinse între 4 săptămâni și 12 ani: Doza intramusculară sau intravenoasă (perfuzie intravenoasă lentă) recomandată la copiii cu funcție renală normală este de 15-20 mg/kg/zi, care poate fi administrată sub formă de 15-20 mg/kg, o dată pe zi; sau sub formă de 7,5 mg/kg la fiecare 12 ore. În endocardită și la pacienții cu neutropenie febrilă, dozajul trebuie să fie de două ori pe zi, deoarece nu există suficiente date care să susțină administrarea o dată pe zi.

Nou-născuți: O doză inițială de încărcare de 10 mg/kg urmată de 7,5 mg/kg la fiecare 12 ore (vezi pct. 4.4 și 5.2).

Sugari prematuri: Doza recomandată la prematuri este de 7,5 mg/kg la fiecare 12 ore (vezi pct. 4.4 și 5.2).

Datele privind administrarea zilnică unică la pacienții cu alte infecții sistemice sunt limitate (vezi și mai sus pentru controlul concentrațiilor serice maxime și minime ale amikacinei).

Durata tratamentului este de 7 până la 10 zile. În majoritatea cazurilor, aminoglicozidele sunt indicate doar la începutul tratamentului, atunci când inoculul este potențial ridicat și când există incertitudini cu privire la eficacitatea tratamentului, și pentru o durată de tratament ≤ 5 zile, din cauza raportului beneficiu/siguranță (activitate bactericidă/toxicitate corelată cu durata tratamentului).

Doza zilnică totală cu toate modurile de administrare nu trebuie să depășească 20 mg/kg/zi. În cazul infecțiilor dificile și complicate în care se ia în considerare un tratament de peste 10 zile, utilizarea amikacinei trebuie reevaluată și, dacă se continuă, trebuie monitorizate funcțiile renală, auditivă și vestibulară, precum și nivelurile serice de amikacină. La nivelul dozei recomandate, infecțiile necomplicate datorate microorganismelor sensibile la amikacină ar trebui să răspundă în 24 până la 48 de ore. În cazul în care nu se observă un răspuns clinic clar după 3-5 zile, tratamentul trebuie întrerupt și trebuie testată din nou sensibilitatea agentului patogen la antibiotic. Eșecul de a răspunde la infecție poate fi prezent din cauza rezistenței microorganismului sau prezenței unor focare septice care necesită drenaj chirurgical.

Funcția renală afectată

La pacienții cu insuficiență renală reflectată prin clearance-ul creatininei mai mic de 50 ml/minut, administrarea dozei zilnice totale recomandate de amikacină în doze zilnice unice nu este de dorit, deoarece acești pacienți vor avea o expunere prelungită la concentrații minime ridicate. A se vedea mai jos pentru ajustări ale dozei la pacienții cu funcție renală deficitară.

Pentru pacienții cu insuficiență renală care primesc o doză obișnuită de două sau trei ori pe zi, ori de câte ori este posibil, concentrațiile serice de amikacină trebuie monitorizate prin proceduri de dozare adecvate. Dozele trebuie ajustate la pacienții cu insuficiență renală fie prin administrarea de doze normale la intervale prelungite, fie prin administrarea de doze reduse la intervale fixe.

Ambele metode se bazează pe valorile clearance-ului creatininei sau ale creatininei serice a pacientului, deoarece s-a constatat că acestea sunt corelate cu timpul de înjumătățire a aminoglicozidelor la pacienții cu funcție renală diminuată. Aceste scheme de dozare trebuie utilizate împreună cu observații clinice și de laborator atente ale pacientului și trebuie modificate dacă este necesar, inclusiv în cazul în care se efectuează dializă.

Dozare normală la intervale extinse

Dacă nu există date privind clearance-ul creatininei și starea pacientului este stabilă, se poate calcula un interval de dozare în ore pentru doza unică normală (adică cea care ar fi administrată pacienților cu funcție renală normală după un program de două ori pe zi, 7,5 mg/kg pe zi) prin înmulțirea creatininei serice a pacientului cu nouă. De exemplu, dacă concentrația serică de creatinină este de 2 mg/100 ml, doza unică recomandată (7,5 mg/kg) trebuie administrată la fiecare 18 ore.

Dozaj redus la intervale de timp fixe între doze

Atunci când amikacina trebuie administrată la un interval de timp fix în insuficiența renală, doza trebuie redusă. La acești pacienți, trebuie măsurate concentrațiile serice de amikacină pentru a asigura o administrare precisă și pentru a evita concentrațiile serice excesive. În cazul în care nu sunt disponibile determinări ale dozării serice și starea pacientului este stabilă, valorile creatininei serice sau ale clearance-ului creatininei serice sunt cei mai ușor de obținut indicatori ai gradului de insuficiență renală care pot fi utilizați ca ghid de dozare.

În primul rând, inițiați terapia prin administrarea unei doze normale, 7,5 mg/kg, ca doză de încărcare. Această doză este aceeași cu doza recomandată în mod normal care ar fi calculată pentru un pacient cu o funcție renală normală, așa cum este descris mai sus.

Pentru a determina mărimea dozelor de întreținere care trebuie administrate la fiecare 12 ore, doza de încărcare trebuie redusă proporțional cu reducerea ratei de eliminare a creatininei la pacient:

Doza de întreținere la fiecare 12 ore =

CrCL observată în ml/minut X doza de încărcare calculată în mg CrCL normal în ml/minut

(CrCI = rata de clearance al creatininei)

Un ghid alternativ pentru determinarea dozei reduse la intervale de 12 ore (pentru pacienții ale căror valori ale creatininei serice în stare de echilibru sunt cunoscute) este de a împărți doza recomandată în mod normal la creatinina serică a pacientului.

Regimurile de dozare de mai sus nu sunt destinate a fi recomandări rigide, ci sunt furnizate ca ghiduri de dozare atunci când măsurarea nivelului seric de amikacină nu este fezabilă.

Pacienți obezi Amikacina difuzează slab în țesutul adipos. Doza adecvată poate fi calculată folosind greutatea corporală ideală estimată a pacientului, plus 40 % din exces, ca greutate pentru determinarea mg/kg. Ajustarea dozei trebuie făcută în funcție de monitorizarea plasmei. Doza maximă de 1,5 g per zi nu trebuie să fie depășită. Durata tratamentului trebuie limitată la 7-10 zile.

Pacienți cu ascită Trebuie administrate doze mai mari pentru a obține concentrații serice adecvate, având în vedere o distribuție relativ mai mare în compartimentul lichidului extracelular.

Metoda de administrare Amikacină Noridem poate fi administrat intramuscular sau intravenos. Ghidurile locale trebuie luate în considerare.

Administrare intravenoasă La adulți poate fi administrat fie ca atare (2-3 minute), fie prin perfuzie lentă în decurs de 30 până la 60 de minute. O perfuzie lentă pe parcursul a 30 de minute, în plus față de concentrațiile serice de amikacină măsurate la 30 de minute după terminarea perfuziei, poate fi considerată un management adecvat, ținând cont de obiectivele farmacocinetice/farmacodinamice și de concentrațiile medicamentului monitorizate la momente adecvate cu o abordare standardizată.

Recomandare specială pentru administrarea intravenoasă la populația pediatrică La pacienții pediatrici, cantitatea de diluant utilizată va depinde de cantitatea de amikacină tolerată de pacient. În mod normal, soluția trebuie să fie perfuzată pe o perioadă de 30 până la 60 de minute. Sugarii trebuie să primească o perfuzie de 1 până la 2 ore.

Amikacina nu trebuie amestecată cu alte medicamente, dar poate fi administrată separat, în conformitate cu doza și calea de administrare recomandate.

Pentru instrucțiuni privind diluția medicamentului înainte de administrare, vezi pct. 6.6.

Este necesară prudență la pacienții cu insuficiență renală preexistentă sau cu leziuni auditive sau vestibulare preexistente. Pacienții care urmează un tratament parenteral cu aminoglicozide trebuie monitorizați îndeaproape pentru posibila ototoxicitate și nefrotoxicitate asociate cu utilizarea acestora. Siguranța pentru perioade de tratament mai lungi de 14 zile nu a fost stabilită.

Neuro/Ototoxicitate

Neurotoxicitatea, manifestată ca ototoxicitate vestibulară și/sau ototoxicitate auditivă bilaterală, poate apărea la pacienții tratați cu aminoglicozide. Riscul de ototoxicitate indusă de aminoglicozide este mai mare la pacienții cu insuficiență renală sau la cei la care terapia este prelungită peste 5-7 zile de tratament, chiar și la pacienții sănătoși. Surditatea de înaltă frecvență apare de obicei prima și poate fi detectată doar prin teste audiometrice. Vertijul poate apărea și poate fi o dovadă a unei leziuni vestibulare. Alte manifestări de neurotoxicitate pot include amorțeală, furnicături ale pielii, contracții musculare și convulsii. Este posibil ca pacienții care dezvoltă leziuni cohleare sau vestibulare să nu prezinte simptome în timpul tratamentului care să îi avertizeze cu privire la dezvoltarea toxicității celui de-al optulea nerv, iar surditatea bilaterală ireversibilă totală sau parțială sau vertijul invalidant pot apărea după întreruperea tratamentului cu medicamentul. Ototoxicitatea indusă de aminoglicozide este de obicei ireversibilă.

Există risc mare de ototoxicitate la pacienții cu mutații ale ADN-ului mitocondrial (în special substituția nucleotidei 1555 de la A la G din gena ARNr 12S), chiar dacă nivelurile serice de aminoglicozide se încadrează în intervalul de valori recomandat în timpul tratamentului. La acești pacienți trebuie avute în vedere alte opțiuni de tratament. La pacienții cu antecedente familiale de mutații relevante sau surditate indusă de aminoglicozide, trebuie avute în vedere alte tratamente sau teste genetice anterioare administrării.

Toxicitate neuromusculară Blocajul neuromuscular și paralizia respiratorie au fost raportate după injectarea parenterală, instilarea topică (ca în irigarea ortopedică și abdominală sau în tratamentul local al empiemelor) și după utilizarea orală a aminoglicozidelor. Posibilitatea paraliziei respiratorii trebuie luată în considerare dacă aminoglicozidele sunt administrate pe orice cale, în special la pacienții care primesc anestezice, agenți blocanți neuromusculari (vezi pct. 4.5). Dacă apare un blocaj neuromuscular, sărurile de calciu pot inversa paralizia respiratorie, dar poate fi necesară asistența respiratorie mecanică. Blocajul neuromuscular și paralizia musculară au fost demonstrate la animalele de laborator cărora li s-au administrat doze mari de amikacină. Administrarea aminoglicozidelor la pacienții cu boli neuromusculare, cum ar fi miastenia gravis sau parkinsonism, necesită precauție extremă, deoarece aceste medicamente pot agrava slăbiciunea musculară din cauza efectului lor potențial curar asupra joncțiunii neuro-musculare.

Toxicitate renală Aminoglicozidele sunt potențial nefrotoxice. Toxicitatea renală este independentă de plasma obținută la vârf (Cmax). Riscul de nefrotoxicitate este mai mare la pacienții cu funcție renală deficitară și la cei care primesc doze mari sau la cei la care tratamentul este prelungit.

Pacienții trebuie să fie bine hidratați în timpul tratamentului, iar funcția renală trebuie evaluată prin metodele obișnuite înainte de începerea tratamentului și zilnic pe parcursul tratamentului. Doza trebuie redusă în cazul apariției semnelor de disfuncție renală, cum ar fi: cilindrurie, prezența leucocitelor sau a globulelor roșii, albuminurie, reducerea clearance-ului creatininei, hipodensitate, hiperazotamie, creșterea creatininei serice și oligurie. Tratamentul trebuie întrerupt dacă azotemia crește sau dacă volumul de urină scade treptat.

Pacienții vârstnici pot avea o funcție renală redusă, care poate să nu fie evidentă la testul de screening de rutină, cum ar fi azotul ureei din sânge (BUN) sau creatinina serică. O determinare a clearance-ului creatininei poate fi mai utilă. Monitorizarea funcției renale la pacienții vârstnici în timpul tratamentului cu aminoglicozide este deosebit de importantă.

Funcția renală și funcția nervului al optulea-cranian trebuie monitorizate îndeaproape, în special la pacienții cu insuficiență renală cunoscută sau suspectată la debutul tratamentului, precum și la pacienții a căror funcție renală este inițial normală, dar care dezvoltă semne de disfuncție renală în timpul tratamentului. Concentrațiile serice de amikacină trebuie monitorizate ori de câte ori este posibil pentru a asigura niveluri adecvate și pentru a evita nivelurile potențial toxice. Urina trebuie examinată pentru a se constata scăderea gravității specifice, creșterea excreției de proteine și prezența celulelor sau a mulajelor. Trebuie să se măsoare periodic azotul ureei din sânge, creatinina serică sau clearance-ul creatininei. Ar trebui să se obțină audiograme în serie, atunci când este posibil, la pacienții suficient de mari pentru a fi testați, în special la pacienții cu risc ridicat. Indicarea ototoxicității (amețeli, vertij, tinitus și pierderea auzului) sau a nefrotoxicității necesită întreruperea antibioticului sau ajustarea dozei.

Trebuie evitată utilizarea concomitentă și/sau secvențială pe cale orală sau topică a altor produse neurotoxice sau nefrotoxice. Alți factori care pot crește riscul de toxicitate sunt vârsta înaintată, deshidratarea și ciroza de gradele B și C în conformitate cu clasificarea Child-Pugh.

Amestecul de aminoglicozide cu antibiotice β-lactame (peniciline sau cefalosporine) in vitro poate duce la o inactivare reciprocă semnificativă. O reducere a activității serice poate apărea, de asemenea, atunci când un antibiotic aminoglicozidic sau de tip penicilină este administrat in vivo pe căi separate. Inactivarea aminoglicozidelor este semnificativă din punct de vedere clinic numai la pacienții cu insuficiență renală severă. Inactivarea poate continua în probele de lichide corporale colectate pentru analize, ceea ce duce la citiri inexacte ale aminoglicozidelor. Astfel de probe ar trebui să fie manipulate în mod corespunzător (analizate prompt, congelate sau tratate cu beta-lactamază).

Reacții alergice Amikacină Noridem conține bisulfit de sodiu, un sulfit care poate provoca reacții de tip alergic la anumite persoane sensibile, cum ar fi simptome anafilactice și care pun în pericol viața sau episoade astmatice mai puțin severe. Sensibilitatea la sulfiți în populația generală este neobișnuită, iar incidența generală este probabil scăzută. Sensibilitatea la sulfiți este mai frecventă la astmatici decât la neastmatici.

Populația pediatrică Aminoglicozidele trebuie utilizate cu prudență la copiii prematuri și neonatali din cauza imaturitatății renale a acestor pacienți și prelungirea rezultată a timpului de înjumătățire serică a acestor substanțe active.

Altele Aminoglicozidele sunt absorbite rapid și aproape în totalitate atunci când sunt aplicate local, cu excepția vezicii urinare, în combinație cu proceduri chirurgicale. Surditate ireversibilă, insuficiență renală și deces au fost raportate din cauza blocadei neuromusculare în urma irigării atât a câmpurilor chirurgicale mici, cât și a celor mari, cu un preparat aminoglicozidic.

Ca și în cazul altor antibiotice, utilizarea amikacinei poate avea ca rezultat o creștere excesivă a unor microorganisme nesusceptibile. În acest caz, trebuie instituit un tratament adecvat.

Infarctul macular, care uneori duce la pierderea permanentă a vederii, a fost raportat în urma administrării intravitroase (injectare în ochi) de amikacină.

Excipienți Sodiu: Acest medicament conține mai puțin de 1 mmol de sodiu (23 mg) pe fiolă, ceea ce înseamnă că practic nu conține sodiu. Metabisulfit de sodiu: Rareori poate provoca reacții severe de hipersensibilitate și bronhospasm.

Toate aminoglicozidele au potențialul de a induce ototoxicitate, toxicitate renală și blocada neuromusculară. Aceste toxicități apar mai frecvent la pacienții cu insuficiență renală, la pacienții tratați cu alte medicamente ototoxice sau nefrotoxice și la pacienții tratați pentru perioade mai lungi și/sau cu doze mai mari decât cele recomandate (vezi pct. 4.4).

Lista este prezentată în funcție de clasa de organe de sistem, de termenul preferat MedDRA și de frecvență, utilizând următoarele categorii de frecvență: foarte frecvent (≥1/10), frecvent (≥1/100, <1/10), neobișnuit (≥1/1000, <1/100), rar (≥1/10000, <1/1000), foarte rar (<1/10000) și necunoscut (nu poate fi estimat din datele disponibile).

Tulburări generale și la nivelul Rare Pirexie locului de administrare Investigații Rare Creșterea aspartat aminotransferazei, creșterea alanin aminotransferazei, creșterea fosfatazei alcaline (ușoară și tranzitorie) a Vezi pct. 4.4 b Amikacina nu este destinată utilizării intravitreale. Au fost raportate cazuri de orbire a retinei și infarct după injectarea intravitroasă (injectare în ochi) de amikacină. (1) Aceste efecte au fost observate în special atunci când doza recomandată a fost depășită, în timpul unui tratament care a durat mai mult de 10 zile sau când doza nu a fost redusă adecvat la pacienții cu disfuncție renală. Simptomele inițiale ale tulburărilor vestibulare sunt amețeli, greață și vărsături. Examenul clinic relevă adesea un nistagmus. Tulburările vestibulare sunt reversibile în aproape orice caz. Primele simptome ale disfuncției cohleare includ adesea o pierdere a percepției tonurilor înalte (4.000 Hertz) care precede pierderea auzului și este detectată doar prin audiometrie. (2) Un alt efect advers mai puțin frecvent este afectarea tubilor renali cu insuficiență renală. Mecanismul afectării renale implică acumularea în lizozomi, inhibarea fosfolipazei și necroza celulelor tubulare după administrarea repetată de amikacin. Dozarea o dată pe zi poate reduce riscul de nefrotoxicitate. Afectarea renală este reversibilă în grade diferite, dar exacerbează riscul unui proces de acumulare care poate provoca sau intensifica efectele ototoxice. Sunt posibile o creștere a concentrației serice de creatinină, prezența albuminei, a globulelor roșii și albe sau a cilindrilor în urină, uremia și oliguria. (3) În cazuri rare, dacă perfuzia intravenoasă a medicamentului este prea rapidă, funcțiile respiratorii pot fi grav deprimate. În cazuri izolate, acest lucru poate duce la paralizie respiratorie; riscul există, de asemenea, atunci când amikacina este administrată în asociere cu anestezice și relaxante musculare (vezi pct. 4.5).

Modificările funcției renale sunt de obicei reversibile la întreruperea tratamentului.

Efectele toxice la nivelul celui de-al optulea nerv cranian pot duce la pierderea auzului, la pierderea echilibrului sau la ambele. Amikacina afectează în principal funcția auditivă. Deficiența cohleară implică surditatea de înaltă frecvență și apare de obicei înainte ca pierderea auzului să fie detectată clinic printr-un test audiometric (vezi pct. 4.4).

Raportarea reacțiilor adverse posibile Raportarea reacțiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1 Bucureşti 011478- RO e-mail: adr@anm.ro Website: www.anm.ro