Un grup de cercetători americani a publicat în revista Nutrition & Diabetes prima definiție clinică formală pentru un fenomen pe care milioane de pacienți cu obezitate îl descriu de ani de zile, fără să aibă un nume pentru el: „food noise”, tradus în română prin „zgomot alimentar”.
Termenul desemnează gândurile persistente, intruzive și neplăcute despre mâncare, care depășesc senzația obișnuită de foame și care, potrivit autorilor studiului, pot afecta sănătatea mintală, calitatea vieții și capacitatea de a menține o greutate echilibrată. Discuția despre food noise a început să fie abordată în spațiul public odată cu apariția medicamentelor din clasa agoniștilor receptorilor GLP-1, precum semaglutida (Ozempic, Wegovy), pe care pacienții le-au descris drept „un întrerupător” care pune pe pauză gândurile obsesive despre mâncare.
Citește șiDe ce mănânci când nu ți-e foame și cum să faci să nu mai mănânci compulsivCum se manifestă „food noise”
Echipa coordonată de cercetătoarea Emily J. Dhurandhar a reunit la Chicago, în iunie 2024, un panel de experți la întâlnirea anuală a Societății Americane de Nutriție, cu obiectivul de a transforma o expresie folosită colocvial într-un concept psihologic măsurabil. Definiția pe care au formulat-o descrie zgomotul alimentar drept „gânduri persistente despre mâncare, percepute de individ ca fiind nedorite și/sau apăsătoare, care pot cauza prejudicii individului, inclusiv probleme sociale, mintale sau fizice”.
Diferența față de gândurile obișnuite legate de mâncare ține de intensitate și de caracterul intruziv. Cercetătorii compară fenomenul cu ruminația, un mecanism studiat de mulți ani în psihopatologie. Ruminația, conform definiției Asociației Americane de Psihologie, presupune un mod de gândire repetitiv și obsesiv care interferează cu alte forme de activitate mintală. În cazul zgomotului alimentar, conținutul gândurilor se învârte în jurul a ceea ce ar fi „corect” să mănânci, când și în ce cantitate, dacă ai în casă alimentele potrivite și ce vei comanda la următoarea masă chiar înainte să o termini pe cea din fața ta.
„Simt că mâncarea e mereu în mintea mea. Nu într-un fel obsesiv, de tipul «vreau mâncare», ci mai degrabă așa: fac ce trebuie? Mănânc prea mult sau prea puțin? Au fost caloriile potrivite? Ar fi trebuit să fie mai multe proteine? Zgomotul acesta e în capul meu tot timpul, e mereu acolo. Aș spune că mă gândesc la asta 80% din timp”, a descris una dintre pacientele citate în studiu.
Un alt aspect prezentat în studiu este faptul că zgomotul alimentar nu se reduce la pofte. Pacienții vorbesc despre o anxietate constantă legată de planificare, de control și de eșecul de a mânca după regulile pe care și le-au impus.
Ce declanșează gândurile persistente despre mâncare
Endocrinologul Reena Bose, din cadrul Cleveland Clinic, descrie zgomotul alimentar ca pe „o senzație de foame continuă”, în care persoana nu reușește să se simtă sătulă nici după ce a mâncat. Imediat după o masă, gândul migrează deja la următoarea gustare. Specialista spune că una dintre cauze ar fi consumul de alimente ultraprocesate, precum dulciurile sau mâncărurile de tip fast-food. Aceste produse activează „calea hedonică” sau calea recompensei din creier, mecanism care îndeamnă persoana să revină la consumul lor.
Declanșatorii sunt împărțiți de către cercetători în interni și externi. Cei interni sunt reprezentați de hormonii foamei, în special grelina. Cei externi pot fi mirosul unei plăcinte proaspete, o reclamă pe rețelele sociale sau un meniu deschis întâmplător.
Chiar ne putem îngrășa pe fond hormonal! Grelina, leptina, insulina și alți 8 hormoni care ne influențează silueta
Citește articolulTotuși, „zgomotul alimentar” nu se reduce la reacția firească în fața mâncării. Poate apărea și fără un stimul clar, în momente care nu au legătură cu masa, și nu pornește neapărat de la foamea fiziologică.
Conform lui Nikhil V. Dhurandhar, coautorul studiului, zgomotul alimentar ar putea avea, la origine, un mecanism funcțional de supraviețuire, asemănător senzației de sete, gândit pentru a împinge organismul să caute hrană în perioadele de abundență. Problema, în secolul XXI, este că mediul s-a schimbat radical: hrana este permanent disponibilă, foarte gustoasă și agresiv promovată, iar mecanismul biologic devine disfuncțional, transformându-se din alarmă utilă în zgomot continuu.
Nu e doar o problemă de voință
Multă vreme, gândul obsesiv la mâncare a fost considerat lipsă de voință sau de control al impulsurilor. Cercetătorii americani atrag atenția că, odată ce zgomotul alimentar este definit ca un fenomen cu bază biologică, responsabilitatea individuală scade, iar perspectiva terapeutică se schimbă. Pe de altă parte, autorii avertizează asupra unui risc de stigmatizare a celor care declară că experimentează zgomot alimentar intens, văzuți ca persoane lipsite de control sau incapabile de decizii sănătoase.
Pe plan medical, zgomotul alimentar se asociază cu episoade de mâncat compulsiv, dificultăți de menținere a unei greutăți corporale stabile și recâștigarea kilogramelor după diete restrictive. Nivelurile crescute de zgomot alimentar pot afecta și concentrarea, productivitatea și relațiile sociale.
Citește șiSenzația de foame: de ce apare după masă și cum o controlămCe se întâmplă în creier după restricțiile alimentare
Pentru a înțelege de ce dietele eșuează atât de des, cercetătorii reamintesc rezultatele unui experiment celebru, Minnesota Starvation Experiment, desfășurat în 1940 pe 36 de bărbați sănătoși. Participanții au primit timp de 33 de luni o dietă de aproximativ 3.200 de kilocalorii pe zi, urmată de o etapă de șase luni de semi-înfometare, cu 1.800 de kilocalorii zilnic, având ca obiectiv reducerea greutății corporale cu 25%. În paralel, fiecare trebuia să meargă pe jos circa 35 de kilometri pe săptămână.
Restricția alimentară le-a schimbat rapid și starea psihică. Bărbații au devenit iritabili, agitați, s-au retras din viața socială și și-au pierdut interesul pentru sex. Mâncarea a ajuns să le ocupe aproape toate gândurile: colecționau cărți de bucate, vorbeau despre mese și își imaginau chiar profesii legate de alimentație.
În etapa de reabilitare nutrițională, mulți dintre ei au descris o foame greu de stăpânit. Chiar și după episoade de mâncat compulsiv, nu simțeau sațietate. Acel mecanism descris în 1944 seamănă izbitor cu zgomotul alimentar de astăzi.
Modificările hormonale care urmează unei pierderi în greutate explică o parte din persistența fenomenului. După slăbire, nivelurile hormonului foamei (grelina) cresc, iar cele ale hormonilor de sațietate (GLP-1, peptida YY) scad. Această reconfigurare hormonală menține crescută pofta de mâncare luni întregi după ce dieta s-a încheiat și ar putea, conform ipotezei autorilor, să ducă la apariția zgomotului alimentar.
Cum reduc agoniștii GLP-1 zgomotul alimentar
Acest fenomen a fost adus în atenția publică atunci când utilizatorii medicamentelor pe bază de semaglutidă au început să descrie pe rețelele sociale o senzație neașteptată: liniștea mintală.
„Dintr-odată, a fost ca și cum o parte din creierul meu, prezentă acolo dintotdeauna, s-ar fi oprit. Mi s-a părut aproape ireal să îmi fac o injecție și, în 48 de ore, să se întâmple ceea ce zeci de ani de intervenții nu reușiseră să schimbe. Chiar dacă nu aș fi slăbit aproape deloc, doar faptul că mintea mea funcționează acum așa m-ar face să rămân pe acest tratament pentru totdeauna”, a declarat una dintre paciente, pentru Scientific American.
Datele clinice confirmă o parte dintre aceste relatări. Un studiu de 20 de săptămâni realizat pe 72 de participanți și publicat în revista Obesity a arătat că persoanele care au primit semaglutidă (2,4 mg săptămânal) au consumat cu 35% mai puține calorii la o masă oferită „la liber” decât cele din grupul placebo. Aceleași persoane au raportat o senzație mai scăzută de foame și mai crescută de sațietate, un control mai bun asupra alimentației și pofte mai rare.
Receptorii GLP-1 sunt prezenți în zone ale creierului implicate în funcțiile executive, în memorie și în planificare, nu numai în reglarea apetitului din hipotalamus. Un studiu publicat în 2026 descrie zgomotul alimentar ca pe o formă de „prospecție maladaptativă”, adică o simulare repetitivă a recompensei imediate, în defavoarea obiectivelor pe termen lung. Rețeaua cerebrală implicată este așa-numita Default Mode Network, iar agoniștii GLP-1 par să atenueze activitatea acestei rețele, lucru care ar explica reducerea gândurilor despre mâncare.
Totuși, dacă pacientul întrerupe tratamentul, poftele și gândurile obsesive despre mâncare revin.
Ce se poate face în afară de „mai puțină mâncare, mai multă mișcare”
Specialiștii de la Cleveland Clinic vorbesc despre intervenții pe mai multe planuri, nu numai despre dietă. Ajută ca mesele să fie planificate din timp, iar alimentele să fie pregătite înainte ca foamea sau pofta să decidă în locul tău. Când produsele ultraprocesate nu sunt la îndemână, tentația scade, după cum arată și James Clear în volumul Atomic Habits. La fel pot ajuta mesele la ore stabile, fructele și legumele pregătite dinainte și lipsa gustărilor din zonele în care petreci cel mai mult timp.
Somnul și stresul contează, de asemenea. Când dormi prost, hormonii foamei se dereglează, iar pofta de alimente bogate în zahăr, grăsimi și sare crește. Stresul cronic împinge și el spre mâncat emoțional și menține gândurile despre mâncare în prim-plan. Mișcarea regulată, adaptată fiecărei persoane, poate ajuta la reglarea metabolismului și a stării psihice.
În formele severe, când „zgomotul alimentar” afectează viața de zi cu zi, medicamentele din clasa GLP-1 pot fi luate în calcul, dar numai la recomandarea medicului. Tratamentul e util doar ca parte a unui plan mai larg, care include schimbări de alimentație, somn, mișcare și gestionarea stresului.
Cercetătorii americani lucrează și la un instrument prin care „zgomotul alimentar” să poată fi măsurat mai clar. Chestionarul se numește RAID-FN Inventory și include 29 de întrebări despre cât de mult ocupă mâncarea mintea unei persoane, cât de des revin aceste gânduri, cât disconfort provoacă și câtă vinovăție sau rușine apare în jurul lor.
Instrumentul este încă în etapa de validare. După ce va fi testat pe grupuri mai mari, ar putea ajuta cercetătorii să afle cât de răspândit este fenomenul și la persoanele fără obezitate, cum se leagă de tulburările de alimentație și dacă diferă în funcție de vârstă, gen, statut social sau cultură.