Vancomicina Rompharm 1000 mg

Doze Atunci când este necesar, vancomicina trebuie administrată concomitent cu alte medicamente antibacteriene.

Acest medicament este pentru administrare intravenoasă numai după reconstituire și diluare.

Doza inițială trebuie calculată pe baza greutății corporale totale. Ajustările ulterioare ale dozei se vor baza pe concentrațiile serice pentru a atinge concentrațiile terapeutice țintă. Funcția renală trebuie luată în considerare pentru dozele ulterioare și intervalul de administrare.

Pacienți cu vârsta peste 12 ani Doza recomandată este de 15 până la 20 mg/kg greutate corporală la fiecare 8 până la 12 ore (a nu se depăși 2 g per doză). La pacienții grav bolnavi, poate fi utilizată o doză de încărcare de 25-30 mg/kg greutate corporală pentru a facilita atingerea rapidă rapidă a concentrației serice țintă de vancomicină.

Sugari și copii cu vârsta cuprinsă între o lună și până la 12 ani Doza recomandată este de 10 până la 15 mg/kg greutate corporală la fiecare 6 ore (vezi pct. 4.4).

Nou-născuți la termen (de la naștere până la vârsta postnatală de 27 de zile) și nou-născuți prematuri (de la naștere până la data calculată a nașterii plus 27 de zile) Pentru stabilirea regimului de dozare pentru nou-născuți, trebuie solicitat sprijinul unui medic neonatolog. O variantă posibilă de dozare a vancomicinei la nou-născuți este ilustrată în tabelul următor (vezi pct. 4.4):

VPM (săptămâni) Doză (mg/kg) Interval de administrare (ore) 35 15 8 VPM: vârsta postmenstruală [perioada de timp derulată de la prima zi a ultimului ciclu menstrual până la naștere (vârsta gestațională) plus perioada de timp derulată de la naștere (vârsta postnatală)].

Profilaxia perioperatorie a endocarditei bacteriene la toate grupele de vârstă Doza recomandată este o doză inițială de 15 mg/kg înainte de inducerea anesteziei. În funcție de durata intervenției chirurgicale, poate fi necesară a doua doză de vancomicină.

Durata tratamentului Durata recomandată a tratamentului este prezentată în tabelul de mai jos. În orice caz, durata tratamentului trebuie să fie adaptată tipului și severității infecției, precum și răspunsului clinic individual.

• Non-necrotizante 7 până la 14 zile
• Necrotizante 4 până la 6 săptămâni Infecții osoase și articulare 4 până la 6 săptămâni Pneumonie comunitară 7 până la 14 zile Pneumonie nosocomială, include pneumonia asociată ventilației mecanice 7 până la 14 zile Endocardită infecțioasă 4 până la 6 săptămâniA se continua până când debridarea ulterioară nu mai este necesară, starea clinică a pacientului s-a ameliorat și pacientul este afebril timp de 48 până la 72 de ore.Ȋn infecțiile de la nivelul articulațiilor protezate trebuie luate în considerare cicluri mai lungi de tratament oral antibiotic pentru eliminarea germenilor patogeni.Durata și indicația de tratament combinat se bazează pe modelul valvei cardiace și tipul microrganismului patogen.

Grupe speciale de pacienți

Vârstnici Reducerea dozelor de întreținere poate fi necesară ca urmare a scăderii funcției renale legată de vârstă.

Insuficiență renală La pacienții adulți, adolescenți și copii cu insuficiență renală, trebuie luată în considerare mai degrabă începerea tratamentului cu o doză inițială urmată de monitorizarea nivelurilor serice minime de vancomicină, decât o schemă de tratament cu doze fixe, mai ales la pacienții cu insuficiență renală severă sau la cei care sunt supuși terapiei de substituţie renală (TSR), din cauza factorilor variabili multipli care pot afecta nivelurile plasmatice ale vancomicinei la aceștia.

La pacienții cu insuficiență renală ușoară sau moderată, doza inițială nu trebuie redusă. La pacienții cu insuficiență renală severă, este de preferat prelungirea intervalului de administrare față de administrarea zilnică a unor doze mai reduse.

Trebuie acordată o atenție corespunzătoare administrării concomitente de medicamente care pot reduce clearance-ul vancomicinei și/sau care pot potența reacțiile sale adverse (vezi pct. 4.4).

Vancomicina este slab dializabilă prin hemodializă intermitentă. Cu toate acestea, utilizarea membranelor cu flux înalt și terapia de substituţie renală continuă (TSRC) crește clearance-ul vancomicinei și, în general, necesită doze de substituţie (de obicei după ședința de hemodializă în cazul hemodializei intermitente).

Adulți Ajustările dozei la pacienții adulți se pot stabili pe baza ratei de filtrare glomerulară estimată (RFGe) calculată cu următoarea formulă:

Bărbați: [Greutate (kg) × (140 – vârsta (ani))]/(72 × creatinina serică (mg/dl)) Femei: 0,85 × valoarea calculată prin formula de mai sus.

Doza inițială obișnuită pentru pacienții adulți este de 15 până la 20 mg/kg care poate fi administrată la fiecare 24 de ore la pacienții cu clearance-ul creatininei între 20 și 49 ml/minut. La pacienții cu insuficiență renală severă (clearance-ul creatininei sub 20 ml/minut) sau la cei cu terapie de substituţie renală, orarul de administrare și cantitatea dozelor ulterioare adecvate depind în mare măsură de modalitatea TSR și trebuie să se bazeze pe nivelurile plasmatice minime ale vancomicinei și pe funcția renală reziduală (vezi pct. 4.4). În funcție de situația clinică, poate fi luată în considerare amânarea următoarei doze în așteptarea nivelurilor plasmatice ale vancomicinei.

La pacienții în stare critică cu insuficiență renală, doza inițială de încărcare (25 până la 30 mg/kg) nu trebuie redusă.

Copii și adolescenți Ajustările dozei la adolescenți și copii cu vârsta de cel puțin 1 an și peste, se pot stabili pe baza ratei de filtrare glomerulară estimată (RFGe) prin formula Schwartz revizuită:

RFGe (ml/minut/1,73m2) = [înălțime (cm) × 0,413]/creatinină serică (mg/dl) RFGe (ml/minut/1,73m2) = [înălțime (cm) × 36,2]/creatinină serică (μmol/l)

Pentru nou-născuții și sugarii cu vârsta mai mică de 1 an, trebuie cerut sfatul medicului specialist pediatru/neonatolog deoarece formula Schwartz revizuită nu li se aplică.

Recomandări privind dozele orientative pentru copii și adolescenți sunt prezentate în tabelul de mai jos, care urmează aceleași principii ca în cazul pacienților adulți.

Insuficiență hepatică Nu este necesară ajustarea dozei la pacienții cu insuficiență hepatică.

Sarcină Pot fi necesare doze semnificativ crescute pentru a atinge concentrații serice terapeutice la pacientele gravide (vezi pct. 4.6).

Pacienți obezi La pacienții obezi, doza inițială trebuie adaptată individual în funcție de greutatea corporală totală la fel ca în cazul pacienților normoponderali.

Monitorizarea concentrațiilor plasmatice ale vancomicinei Frecvența monitorizării terapeutice (FMT) a medicamentului trebuie individualizată în funcție de situația clinică și de răspunsul la tratament, pornind de la prelevare zilnică de probe care poate fi necesară în cazul unor pacienți instabili hemodinamic până la cel puțin o dată pe săptămână la pacienții stabili care răspund la tratament. La pacienții cu funcție renală normală, concentrația plasmatică a vancomicinei trebuie monitorizată în a doua zi de tratament, imediat înaintea administrării următoarei doze.

La pacienții cu hemodializă intermitentă, nivelurile de vancomicină trebuie obținute de obicei înainte de începerea ședinței de hemodializă.

Nivelurile terapeutice minime de vancomicină în sânge trebuie să fie în mod normal de 10-20 mg/l, în funcție de sursa de infecție și sensibilitatea agentului patogen. Valorile minime de 15-20 mg/l sunt de obicei recomandate de laboratoarele clinice pentru a avea o acoperire mai bună asupra germenilor patogeni clasificați ca sensibili cu CMI > 1 mg/l (vezi pct. 4.4 și 5.1).

Metodele terapeutice bazate pe modele pot fi utile în predictibilitatea dozelor individuale necesare pentru obținerea unei ASC adecvate. Abordarea terapeutică bazată pe modele poate fi utilizată atât pentru calcularea dozei inițiale individualizate cât și pentru ajustarea dozei pe baza rezultatelor MTM (monitorizarea terapeutică a medicamentului) (vezi pct. 5.1).

Mod de administrare

Acest medicament este numai pentru administrare intravenoasă după reconstituire și diluare.

Vancomicina intravenoasă este administrată, de obicei, sub formă de perfuzie intermitentă, iar recomandările de dozare prezentate în această secțiune pentru calea intravenoasă corespund acestui tip de administrare. Vancomicina trebuie administrată doar ca perfuzie intravenoasă lentă cu durata de cel puțin o oră sau cu o viteză maximă de 10 mg/minut (dacă acesta este mai mare) care este diluată suficient (cel puțin 100 ml pentru 500 mg sau cel puțin 200 ml pentru 1000 mg) (vezi pct. 4.4).

Pacienților care necesită o restricție a aportului de lichide li se poate administra o soluție de 500 mg/50 ml sau 1000 mg/100 ml, deși, în cazul acestor concentrații mărite, poate crește riscul de apariție a reacțiilor adverse legate de administrarea în perfuzie.

Pentru instrucțiuni privind reconstituirea medicamentului înainte de administrare, vezi pct. 6.6.

Perfuzia continuă cu vancomicină poate fi luată în considerare, de exemplu, în cazul pacienților cu un clearance instabil al vancomicinei.

Reacţii de hipersensibilitate Sunt posibile reacții de hipersensibilitate grave și uneori letale (vezi pct. 4.3 și 4.8). În cazul reacțiilor de hipersensibilitate tratamentul cu vancomicină trebuie întrerupt imediat și trebuie luate măsuri de urgență adecvate.

La pacienții cărora li se administrează vancomicină pe o perioadă mai lungă de timp sau simultan cu alte medicamente care pot provoca neutropenie sau agranulocitoză, numărul leucocitelor trebuie monitorizat la intervale regulate. Tuturor pacienților cărora li se administrează vancomicină trebuie să li se facă periodic teste de sânge, urină, ale funcției hepatice și renale.

Vancomicina trebuie utilizată cu prudență la pacienții cu reacții alergice la teicoplanină deoarece poate apărea o reacție de hipersensibilitate încrucișată, care include șocul anafilactic.

Spectrul de activitate antibacteriană Vancomicina are un spectru de activitate antibacteriană limitat la microorganisme Gram-pozitive. Nu este adecvat pentru utilizare în monoterapie pentru tratamentul anumitor tipuri de infecții, cu excepția cazului în care microorganismul patogen este deja identificat și sensibilitatea este cunoscută, sau există suspiciune crescută că tratamentul cu vancomicină este cel mai adecvat pentru microorganismul patogen (agenții patogeni).

Utilizarea rațională a vancomicinei trebuie să aibă în vedere spectrul de acţiune antimicrobian, profilul de siguranță și caracterul adecvat al tratamentului antibacterian standard pentru tratamentul individualizat al pacientului.

Ototoxicitate Ototoxicitatea tranzitorie sau permanentă (vezi pct. 4.8) a fost raportată la pacienţii care au prezentat anterior surditate, care au primit doze intravenoase prea mari, sau care primesc concomitent tratament cu un alt medicament activ ototoxic, precum o aminoglicozidă. Vancomicina trebuie evitată, de asemenea, la pacienții cu hipoacuzie anterioară. Surditatea poate fi precedată de tinitus. Experienţa cu alte antibiotice sugerează că surditatea poate evolua, chiar în condiţiile întreruperii tratamentului. Pentru reducerea riscului de ototoxicitate, concentraţiile plasmatice trebuie determinate periodic şi se recomandă testarea periodică a funcţiei auditive.

Vârstnicii sunt, în mod special, susceptibili la leziuni auditive. Monitorizarea funcției vestibulare și auditive la vârstnici trebuie efectuată în timpul și după încheierea tratamentului. Utilizarea concomitentă sau secvențială a altor substanțe ototoxice trebuie evitată.

Reacții asociate administrării perfuziei Administrarea rapidă în bolus (în decurs de câteva minute) poate fi asociată cu hipotensiune arterială severă (care include şocul şi mai rar stopul cardiac), reacţii alergice de tipul celor asociate histaminei și erupţii cutanate maculopapulare sau eritematoase („sindromul omului roşu” sau „sindromul gâtului roşu”). Vancomicina trebuie perfuzată lent, într-o soluţie diluată (2,5-5,0 mg/ml) cu o rată de cel mult 10 mg/min şi într-un interval de timp de cel puțin 60 de minute, pentru a evita reacţiile care apar la perfuzarea rapidă. Oprirea perfuziei are ca rezultat, în mod obişnuit, dispariţia rapidă a acestor reacţii.

Frecvenţa de apariţie a reacţiilor adverse legate de perfuzare (hipotensiune arterială, înroşire, eritem, urticarie şi prurit) creşte în cazul administrării concomitente a medicamentelor anestezice (vezi pct. 4.5). Aceste reacţii pot fi reduse prin administrarea vancomicinei în perfuzie cu durata de cel puțin 60 minute, înainte de inducerea anesteziei.

Reacții adverse cutanate severe (RACS) Reacții adverse cutanate severe (RACS), care includ sindromul Stevens Johnson (SSJ), necroliza epidermică toxică (NET), reacția la medicament cu eozinofilie și simptome sistemice (DRESS), pustuloza exantematică generalizată acută (PEGA), care ar putea pune viața în pericol sau ar putea fi letale, au fost raportate în asociere cu tratamentul cu vancomicină (vezi pct.4.8). Majoritatea acestor reacții au apărut încâteva zile și timp de până la opt săptămâni de la începerea tratamentului cu vancomicină.

La momentul prescrierii, pacienții trebuie informați despre semnele și simptomele reacțiilor cutanate și trebuie monitorizați îndeaproape. Dacă apar semne și simptome sugestive pentru aceste reacții, administrarea de vancomicină trebuie întreruptă imediat și trebuie luat în considerare un tratament alternativ. Dacă pacientul a dezvoltat RACS la utilizarea de vancomicină, tratamentul cu vancomicină nu trebuie reluat la acest pacient în niciun moment.

Reacţii care apar la locul de administrare În cazul multor pacienții cărora li se administrează intravenos vancomicină pot apărea durere și tromboflebită, uneori severe. Frecvența și severitatea tromboflebitelor pot fi reduse prin administrarea lentă a medicamentului sub formă de soluție diluată (vezi pct. 4.2) și prin schimbarea frecventă a locului de administrare.

Eficacitatea și siguranța vancomicinei nu au fost stabilite pentru căile de administrare intratecală, intralombară și intraventriculară.

Nefrotoxicitate Vancomicina trebuie utilizată cu precauție la pacienții cu insuficiență renală, incluzând anurie, deoarece posibilitatea de a dezvolta efecte toxice este mult mai mare în prezența concentrațiilor mari menţinute o perioadă îndelungată în sânge. Riscul de toxicitate este crescut de concentrațiile plasmatice crescute sau în cazul tratamentului de lungă durată. Monitorizarea periodică a concentrațiilor plasmatice de vancomicină este indicată în cazul tratamentului cu doze mari şi a utilizării de lungă durată, mai ales la pacienţii cu insuficienţă renală sau deficienţe de auz, precum şi în cazul administrării concomitente cu medicamente nefrotoxice, respectiv ototoxice (vezi pct. 4.2 și 4.5).

Tulburări oculare Vancomicina nu este autorizată pentru administrare intracamerală sau intravitreală, inclusiv în profilaxia endoftalmitei. Vasculite retiniene ocluzive hemoragice (VROH), inclusiv pierderea permanentă a vederii, au fost observate în cazuri individuale după administrarea vancomicinei pe cale intracamerală sau intravitreală, în timpul sau după intervenția chirurgicală de cataractă.

Copii și adolescenți Recomandările curente de stabilire a dozelor intravenoase pentru copii și adolescenți, mai ales pentru copii cu vârsta sub 12 ani, pot duce la niveluri plasmatice sub-terapeutice de vancomicină la un număr semnificativ de copii. Cu toate acestea, siguranța unor doze crescute de vancomicină nu a fost evaluată în mod corespunzător și doze mai mari de 60 mg/kg/zi nu pot fi recomandate în mod general. Vancomicina trebuie utilizată cu deosebită precauţie la nou-născuţii prematuri şi sugarii mici, din cauza imaturității funcţiei renale a acestora şi a creşterii posibile a concentraţiei plasmatice a vancomicinei. Astfel, concentraţiile plasmatice de vancomicină trebuie monitorizate cu atenţie la această grupă de pacienţi. Administrarea concomitentă a vancomicinei cu medicamente anestezice la copii a fost asociată cu eritem și reacție alergică similară celei asociate cu histamina, cu înroșire a pielii și mucoaselor. În mod similar, utilizarea concomitentă cu medicamente nefrotoxice, cum sunt antibioticele aminogligozidice, AINS (de exemplu, ibuprofen administrat pentru închiderea canalului arterial) sau amfotericină B este asociată cu un risc crescut de nefrotoxicitate (vezi pct. 4.5) și, în consecință, este indicată o monitorizare frecventă a nivelurilor plasmatice de vancomicină și a funcției renale.

Utilizarea la vârstnici Scăderea fiziologică a filtrării glomerulare odată cu înaintarea în vârstă poate determina concentrații serice crescute de vancomicină dacă doza nu este ajustată (vezi pct. 4.2).

Interacţiuni ale medicamentului cu medicamente anestezice Deprimarea funcției miocardului indusă de anestezice poate fi accentuată de vancomicină. În timpul anesteziei, dozele trebuie diluate corespunzător şi administrate lent, cu monitorizare cardiacă atentă. Modificările de poziţie trebuie amânate până la terminarea perfuzării, pentru a permite ajustarea posturală (vezi pct. 4.5).

Enterocolita pseudomembranoasă În caz de diaree persistentă severă, trebuie luată în considerare posibilitatea enterocolitei pseudomembranoase care poate pune viaţa în pericol (vezi pct. 4.8). Nu trebuie administrate medicamente antidiareice.

Suprainfecţie Utilizarea pe termen lung a vancomicinei poate duce la selectarea unor organisme rezistente. Este esenţială observarea cu atenţie a pacientului. În cazul apariției unei suprainfecții în cursul tratamentului, trebuie luate măsuri adecvate.

Rezumatul profilului de siguranță Cele mai frecvente reacţii adverse sunt flebita, reacțiile pseudo-alergice și înroșirea părții superioare a corpului („sindromul gâtului roșu”) legate de administrarea intravenoasă prea rapidă a vancomicinei.

Reacții adverse cutanate severe (RACS), care includ sindromul Stevens-Johnson (SJS), necroliza epidermică toxică (NET), reacția indusă medicamentos însoțită de eozinofilie și simptome sistemice (DRESS) și pustuloza exantematică generalizată acută (PEGA), au fost raportate în asociere cu tratamentul cu vancomicină (vexi pct.4.4).

Descrierea reacțiilor adverse selectate: Neutropenia reversibilă apare de obicei la o săptămână de la începerea administrării intravenoase a tratamentului sau după o doză totală mai mare de 25 mg. În timpul sau la scurt timp după perfuzarea rapidă pot apărea reacții anafilactice/anafilactoide, inclusiv respirație șuierătoare. Reacțiile se estompează atunci când se întrerupe administrarea, în general, după 20 de minute până la 2 ore. Vancomicina trebuie administrată în perfuzie lentă (vezi pct. 4.2 și 4.4). Necroza poate apărea după injectarea intramusculară. Tinitusul, care e posibil să preceadă pierderea auzului, trebuie privit ca o indicație de a se întrerupe tratamentul. Ototoxicitatea a fost în principal raportată la pacienții cărora le-au fost administrate doze mari sau la cei cărora li s-a administrat tratament concomitent cu alte medicamente ototoxice, de exemplu, aminoglicozide sau la cei cu funcție renală sau auditivă redusă preexistentă.

Copii și adolescenți Profilul de siguranță este, în general, același în rândul pacienților adulți, adolescenți și copii. Nefrotoxicitate a fost descrisă la copii, de obicei, în asociere cu alte substanțe nefrotoxice cum sunt aminoglicozidele.

Raportarea reacțiilor adverse suspectate Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată direct la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1 Bucureşti 011478- RO e-mail: adr@anm.ro Website: www.anm.ro